Martirii credinţei în închisorile comuniste

Cele mai vii pilde care amintesc de sacrificiul Mântuitorului pot fi regăsite în istoria recentă a României. În Săptămâna Patimilor, creştinii de azi încearcă să găsească exemple de urmat în Vieţile Sfinţilor, cărţi care povestesc diferite întâmplări miraculoase petrecute cu secole în urmă. Cu toate acestea, cele mai vii pilde sunt tocmai cele din istoria recentă a României. Sunt exemplele de sacrificiu personal ale celor care au plătit cu viaţa, pentru că nu au renunţat la crezul lor şi au refuzat să facă pactul cu regimul comunist.

Sute de martiri ai credinţei şi-au purtat crucea în închisorile comuniste. Unii dintre ei au reuşit să vadă sfârşitul regimului ateu. Alţii au murit cu gândul la clipa prăbuşirii acestuia. Ortodocşi, catolici sau protestanţi, martirii secolului   al XX-lea  au avut în comun credinţa nestrămutată în Isus Cristos.   Creştinii de azi încearcă să găsească exemple de urmat în Vieţile Sfinţilor, cărţi care povestesc diferite întâmplări miraculoase petrecute cu secole în urmă. Cu toate acestea, cele mai vii pilde sunt tocmai cele din istoria recentă a României. Există persoane care au refuzat, cu demnitate, să încheie compromisuri cu regimul comunist. Una dintre aceste persoane este părintele Nicolae Steinhardt, unul dintre cei mai cunoscuţi intelectuali ortodocşi.
Nicolae Steinhardt s-a născut în anul 1912, într-o familie evreiască ce locuia în comuna Pantelimon de la periferia Bucureştiului. Printre colegii săi de generaţie şi de şcoală s-au numărat Mircea Eliade, Dinu Pillat sau Constantin Noica.
Nicolae Steinhardt a frecventat Cenaclul literar „Sburătorul” al lui Eugen Lovinescu, unde şi-a descoperit talentul literar. El şi-a luat licenţa în Drept şi în Litere. A devenit avocat şi şi-a luat doctoratul în Drept constituţional la Universitatea din Bucureşti. În paralel, şi-a început activitatea literară. Preocupat de concepţia creştinilor asupra evreilor, Nicolae Steinhardt a publicat volumul în limba franceza „Essai sur la conception catholique du Judaisme”. În anul 1944 el începe să lucreze ca redactor la Revista Fundaţiilor Regale. În anul 1947 începe prigoana comunistă împotriva sa. Nicolae Steinhardt este concediat de la revistă şi dat afara din Barou. El a devenit un mărunt slujbaş. În anul 1958, a fost arestat, alături de prietenii săi Constantin Noica şi Vladimir Streinu. Deşi era evreu, el a fost acuzat, paradoxal, în lotul unor presupuşi legionari.
Nicolae Steinhardt a fost condamnat la 13 ani de muncă silnică. În închisoarea Jilava, în anul 1960, a decis să se convertească la creştinism. Intelectualul evreu a fost botezat clandestin în celula transformată în capelă de ierarhul ortodox basarabean Mina Dobzeu, un alt martir al prigoanei comuniste. Mina Dobzeu a plătit şi el preţul rezistenţei anticomuniste. El a fost condamnat şi pentru faptul că s-a opus încorporării Basarabiei în Uniunea Sovietică.
Naşul său de botez a fost Emanuel Vidraşcu, fostul şef de cabinet al mareşalului Ion Antonescu. La ceremonie au asistat şi doi preoţi romano-catolici, doi greco-catolici şi un pastor protestant.
Evenimentul îi înlătura orice dubiu, şovăiala, teama, lene, descumpănire”, după cum mărturisea Nicolae Steinhardt în volumul său, numit „Primejdia mărturisirii”.
A fost purtat prin închisorile din Gherla şi din Aiud, unele dintre cele mai înfiorătoare temniţe comuniste. În anul 1964, el a fost eliberat, ca urmare a graţierii deţinutilor politici, gest prin care conducătorii comunişti încercau să câştige bunăvoinţa Occidentului. Nicolae Steinhardt, imediat după eliberare, a intrat în schitul Darvari de lângă Bucureşti, unde a fost cuminecat prima dată.
Nicolae Steinhardt a început să scrie „Jurnalul fericirii”, testamentul său literar, născut din experienţa suferinţei în închisoare. Manuscrisul i-a fost confiscat de Securitate, însă, după intervenţii repetate, i-a fost restituit. O parte a manuscrisului său a ajuns la Paris, la secţia românească a Radio Europa Libera, unde a fost radiodifuzat de Monica Lovinescu şi de Virgil Ierunca. În România, „Jurnalul fericirii” a fost publicat în anul 1991 şi a primit premiul criticii literare în anul 1992. Până atunci, Nicolae Steinhardt a intrat în Mănăstirea Rohia din Ţara Lapuşului. Aici, el a devenit călugăr în data de 16 august 1980, la o zi după ce participase la liturghia de Sfânta Maria Mare.
Acolo, în mănăstirea situată pe culmea unui deal din ţinutul unde odinioară hălăduia Pintea Haiducul, el a pus în ordine vasta bibliotecă a mănăstirii, care conţine peste 23.000 de volume. În data de 30 martie 1989, înainte să apuce să vadă sfârşitul comunismului, a murit în spitalul din Baia Mare. Cel care îl botezase, colegul său de celulă, părintele Mina Dobzeu, i-a fost alături în ultimele zile.
Nicolae Steinhardt este înmormântat într-un cimitir modest, la marginea unei păduri seculare ce străjuieşte Mănăstirea Rohia.

Marton Aron

A devenit prietenul românilor în închisoare
Una dintre cele mai interesante figuri ale rezistenţei anticomuniste a fost episcopul romano-catolic Marton Aron, de la Alba Iulia. În perioada interbelică, el a fost în relaţii reci cu românii, pe care îi considera drept cotropitorii Transilvaniei. În timpul celui de-al doilea război mondial, atitudinea sa s-a modificat radical. În biserica romano-catolica „Sfântul Mihail” din Cluj-Napoca, el şi-a ridicat glasul împotriva fascismului. El l-a somat pe regentul Ungariei, Miklos Horthy, să oprească deportarea evreilor ardeleni la Auschwitz. Celălalt protector al evreilor ardeleni a fost episcopul greco-catolic Iuliu Hossu. Tocmai pentru ca Miklos Horthy a refuzat deportarea evreilor, el a fost demis de Adolf Hitler şi înlocuit cu Ferenc Szallasy, conducătorul partidului nazist al Crucilor cu Săgeţi. Monseniorul Marton Aron a fost arestat de comunişti. În închisoare s-a apropiat extrem de mult de români. Un preot greco-catolic român, închis în aceeaşi celulă cu monseniorul Aron, povestea că i-a spus acestuia: „Preasfinţite, dacă scap de aici, îi împuşc pe toţi comuniştii!”. Cu umor, episcopul maghiar i-a răspuns: „Fiule, tu împuşcă-i, iar eu o să mă rog pentru tine!”

ISTORIE

Evreul care a devenit predicator protestant
Dintre protestanţii din Romania, cel mai cunoscut oponent al regimului comunist este Richard Wurmbrand. Este vorba de un evreu născut la Bucureşti şi care, în tinereţe, a simpatizat cu comuniştii. După studii făcute la Moscova, el a fost închis la Doftana de autorităţile române. Richard Wurmbrand s-a stabilit apoi la Braşov, unde s-a convertit la creştinism, după ce a descoperit Biblia. El a devenit pastor luteran pentru germani, şi pentru numeroşii evrei pe care i-a convertit la creştinism. Pentru că a criticat deschis regimul comunist, pastorul a fost arestat în anul 1948. El a executat 14 ani de închisoare, timp în care a fost coleg de suferinţa cu Nicolae Steinhardt sau cu părintele greco-catolic Tertulian Langa, unul dintre conducătorii clandestini ai eparhiei din Cluj. În anul 1965, el a fost cumpărat de la comunişti, cu suma de 10.000 de dolari, de către o organizaţie creştină norvegiană şi, împreună cu familia, s-a stabilit în Statele Unite ale Americii. După căderea regimului comunist, pastorul luteran a revenit adesea în România. Richard Wurmbrand a murit în California, în anul 2001.

AMINTIRI
Paştele în închisoare
Cei care au trecut prin închisorile comuniste îşi amintesc că, în perioada Paştelui, lumina Învierii era mai puternică decât opresiunea. Oamenii spun că, în Noaptea Învierii, în ciuda interdicţiilor gardienilor, imnul „Cristos a înviat din morţi” răsuna din toate celulele închisorilor din Gherla, Aiud sau Sighet. De asemenea, au fost cazuri în care gardienii au fraternizat cu detinuţii. Un preot închis în beciurile Securităţii din Bistriţa a reuşit să celebreze liturghia după ce un gardian i-a strecurat câteva boabe de struguri, din care a stors sucul şi a obţinut vinul necesar pentru cuminecatura. Pâinea a pus-o deoparte din raţia sa de deţinut.

ASUMARE

„Credinţa noastră este viaţa noastră”
Dacă o serie de înalţi prelaţi ortodocşi au acceptat să colaboreze cu regimul comunist, Biserica Româna Unită cu Roma, Greco-Catolică, şi-a asumat confruntarea deschisă cu regimul ateu. De altfel, Biserica Greco-Catolică a fost singura interzisă total în timpul prigoanei comuniste. Nici unul dintre ierarhii români uniţi nu a acceptat pactul cu Diavolul.
Cardinalul Iuliu Hossu, primul român care a primit purpura de print al Bisericii Catolice, le-a spus emisarilor guvernului, care i-au oferit demnitatea de Mitropolit al Moldovei, chiar în locul IPS Irineu, în schimbul renunţării la catolicism, celebra frază: „Credinţa noastră este viaţa noastră!”.
Episcopul de Cluj-Gherla, Iuliu Hossu, împreună cu episcopul vicar Vasile Aftenie din Bucureşti, cu administratorul apostolic al Mitropoliei din Blaj, PS Ioan Suciu, cu arhiepiscopul ad personam Valeriu Traian Frenţiu, eparh de Oradea, cu episcopul Ioan Balan al Lugojului şi cu episcopul de Maramureş, Alexandru Russu, au fost arestaţi şi ucişi în temniţele comuniste. Lor li s-a adăugat, pe lista martirilor, episcopul Tit Liviu Chinezu. El a fost consacrat în clandestinitate, alături de Eminenţa Sa Alexandru Todea, cel care avea să devină cel de-al doilea cardinal român, de arhiepiscopul Ioan Chertes al Clujului, de PS Liviu Hirtea, de PS Ioan Ploscaru şi de PS Ioan Dragomir.
În total, au fost 12 episcopi greco-catolici încarceraţi. Şapte au murit în temniţă. Prima victimă a fost PS Vasile Aftenie, căruia securiştii i-au smuls mâinile şi picioarele.
Ceilalţi episcopi au trecut prin temniţa de la Sighetu Marmatiei. Aici, înalţii ierarhi au fost poftiţi în celule cu îndemnul „Să băgăm bivolii la grajd!”. Cei şapte martiri sunt obiectul unui proces de canonizare aflat pe rolul Congregaţiei pentru Cauzele Sfinţilor de la Vatican, la finalul căruia vor fi proclamaţi sfinţi ai Bisericii Catolice.

Care e părerea ta?

Adaugă comentariu

Abonează-te la buletinul nostru de
știri creștine