România, încotro?

IMG_5180Nimănui nu-i place să i se spună că este rob sau prizonier, sau victimă. Mândria omului e de aşa natură încât îl face să se prezinte ca liber chiar şi atunci când n-are cu ce-şi ascunde lanţurile sau cătuşele.

Şi totuşi, noi toţi suntem prizonieri ai unor sisteme de gândire. Suntem robi ai unor concepţii care ne-au fost imprimate în minte din copilărie, fără voia noastră. Suntem victime ale unor procese de spălare a creierului şi de brutală şi insidioasă îndoctrinare.

Se cere inteligenţă, imaginaţie şi curaj ca să scapi dintr-o închisoare sau să fugi dintr-o ţară ajunsă sub despotism. Este însă mult, mult mai greu să te eliberezi de ideile care ţi-au fost imprimate sistematic în gândire şi care ţi-au devenit o a doua natură.

Astfel, biserica creştină, în loc să fie motorul dezvoltării spirituale al indivizilor şi al naţiunilor, a devenit o frână în calea acestei dezvoltări. În creştinism astfel s-au introdus învăţături păgâne care încet, încet au fost „încreştinate” sau „sfinţite” de biserică. Acum se introduce „Cultul Maicii Domnului”, „Cultul icoanelor”, „Cultul crucii” şi o serie de alte învăţături. Perioada în care Biserica a avut puterea absolută asupra conştiinţelor a rămas în istorie sub numele de ,,Evul Mediu întunecat”.

Reacţiile societăţii medievale la această situaţie au fost virulente şi s-au manifestat pe două direcţii. Prima reacţie a fost un atac total asupra învăţăturilor propovăduite de Biserică şi asupra religiei, în general şi înlocuirea ei cu o concepţie ateistă despre lume şi viaţă, numită pe rând umanism, iluminism, raţionalism şi pozitivism, cale adoptată în special de Franţa.

 A doua reacţie a fost reforma bisericii, adică aruncarea peste bord a acelor forme ale religiei creştine care erau aberaţii adăugate în cursul secolelor şi întoarcerea la creştinismul originar, biblic. Calea aceasta a fost urmată de Anglia, Suedia, Norvegia, Danemarca şi parţial de Olanda, Germania şi Elveţia. Datorită faptului că Reforma nu a pătruns în niciuna din ţările Europei de Răsărit, românii nu i-au înţeles niciodată esenţa sau valoarea. Esenţa Reformei este reîntoarcerea la Biblie şi acceptarea acesteia ca singura sursă de îndrumare spirituală şi de formare a unei concepţii despre lume şi viaţă.

Peste noi, însă, a trecut ateismul sub forma politică a comunismului. Partidul comunist, introducând o economie central planificată, avea nevoie de o societate în care oamenii trebuiau să fie supuşi orbeşte şi în exclusivitate partidului şi care executau cu fidelitate ordinele acestuia. Marxismul a căutat să ne convingă că baza produce suprastructura, că, adică, ideile, concepţiile, legile, credinţele sunt produse de factori economici şi sociali. Realitatea este exact opusă. Ideile, concepţiile, credinţele care formează concepţia despre lume şi viaţă determină tipul de economie şi felul de societate pe care le creăm şi felul de viaţă pe care îl adoptăm ca indivizi.

Religia catolică a produs un anume tip de societate, Reforma a produs cu totul alt tip de societate, iar umanismul şi ateismul au produs o societate iarăşi radical diferită de celelalte. Şi modul de viaţă al indivizilor este diferit în societăţile acestea. În secolul al XVIII-lea, atât iluminismul francez cât şi, mai ales, romantismul au lansat ideea că omul de la natură este bun şi că numai societatea sau oraşul l-a corupt pe om. Dacă omul este descătuşat de societatea oprimatoare, dacă omul iese în natură, dacă este eliberat, omul revine automat la bunătatea lui naturală. Singurul lucru de care au nevoie oamenii pentru a redeveni buni este libertatea. Cât de „adevărată” este această teorie s-a putut vedea în anii revoluţiei franceze: oamenii care „s-au eliberat”, au început apoi să se ucidă unii pe alţii în acei ani ai teroarei. Napoleon a pus capăt fratricidului. Ideea bunătăţii naturale a omului a fost preluată de marxism. Ideea aceasta spune că într-o societate de oameni buni, celor mai buni dintre cei buni li se încredinţează puterea – absoluta putere – de a-i conduce pe toţi ceilalţi.

Când Lenin a preluat puterea, pe baza aceasta a bunătăţii naturale a omului, el a conceput un sistem de guvernământ în care un singur om să acumuleze absolut toate puterile. Şi rezultatul n-a întârziat să se arate, atât în teroarea lansată de Lenin însuşi, cât şi în teroarea stalinistă, apoi în cea maoistă şi în cea ceauşistă. În urmă cu 23 de ani ne-am eliberat de ateism-comunism-ceausism şi am intrat în democraţia de tip românesc, de care nimeni n-a mai auzit că ar exista aşa ceva. Dar fie.

Celor şaptesprezece milioane de români care, formal, aparţin de Biserica Ortodoxă li se spune mereu că această religie este „legea strămoşească” şi că a te lepăda de această „lege” este ca şi când te-ai lepăda de a fi român. Oameni de mare cultură, care ne impun mare respect, cum ar fi Lucian Blaga, ne spun uneori că ortodoxia a format sufletul românesc şi că, de aceea, românul care este român nu poate fi decât ortodox. Ni se spune că ortodoxia a definit şi a dat conţinut spiritului naţional şi că ortodoxia este păstrătoarea specificităţii româneşti şi, prin urmare, românii, pentru a fi credincioşi lor înşiși, trebuie să rămână ortodocşi.

A contesta aceste noţiuni este desigur o acţiune delicată: ea pune în discuţie ceea ce au oamenii mai sfânt. Aceasta se poate vedea şi din faptul că mulţi români, deşi în concepţia lor sunt necredincioşi sau au doar o vagă înţelegere a credinţei ortodoxe, au totuşi un ataşament sentimental foarte puternic faţă de ceea ce este tradiţia românească şi faţă de „legea strămoşească”. Şi totuşi, contestarea este absolut necesară. O impune studiul istoriei şi o impune studiul Bibliei.

Pentru unii dintre români, legaţi afectiv şi puternic de Biserica Ortodoxă, nu este uşor să citească aceste pagini. Căci ele reprezintă o punere sub semnul întrebării a unor lucruri intime, imprimate în noi timp de o mie de ani, şi care – bune sau rele – fac astăzi parte din structura sufletească românească. Este însă un act de mare caracter să ai curajul să-ţi analizezi propriile structuri, să te întrebi cum au ajuns ele să-ţi fie imprimate în suflet, în gândire şi în caracter şi să ai curajul să le schimbi dacă ajungi să constaţi că ele nu sunt cele mai bune cu putinţă.

Astăzi, după ce alte invazii, şi în special cea comunistă, au imprimat în noi alte categorii de gândire şi alte structuri psihice dezastruoase, am ajuns la un moment crucial al istoriei noastre când, atât ca indivizi cât şi ca naţiune, este absolut necesar să reapreciem tot ce s-a imprimat în noi şi să ne uităm la toate alternativele care există şi – în libertatea de alegere pe care ne-o dă însuşi Dumnezeu – să alegem acel crez care reprezintă Adevărul şi acele structuri conceptuale şi morale care duc spre adevărata înflorire şi împlinire atât personală cât şi ca naţiune.

Care sunt acestea?

După căderea comunismului în anul 1989, şi mai ales pentru noi românii care n-am avut parte de o revoluţie de „catifea”, ci de una sângeroasă. După douăzeci şi trei de ani, unii au impresia că deja trăim în democraţie şi capitalism, iar după şase ani de la intrarea noastră în Uniunea Europeană unii se cred cetăţeni europeni.

Dar realitatea însă ne contrazice. Noi n-am pătruns nici spiritul capitalismului şi nici al democraţiei, şi pe de altă parte n-am ajuns nici cetăţeni europeni. Şi din nou ne întrebăm care este drumul. Fie că ne place, fie că nu, prăbuşirea regimului comunist din România a fost o consecinţă a evoluţiilor externe, a imploziei sistemului socialist şi mai puţin un act de voinţă asumat conştient de majoritate. Deriva morală şi disponibilităţile conservatoare ale unei mari părţi a populaţiei a împietat asupra ritmului şi coerenţei transformărilor politice şi economice, fapt relevat şi de dificultatea cu care s-a finalizat aderarea ţării la Uniunea Europeană. Nici acest din urmă impuls nu a conferit reformei statului şi economiei caracterul sistematic indispensabil oricărui proiect managerial de succes. Mentalul colectiv nu pare să fi acceptat pe deplin normele morale şi criteriile de performanţă ale capitalismului, nici valori sociale precum egalitatea de şanse sau respectul pentru alteritate.

În privinţa afacerilor publice, incoerenţa se manifestă printr-o articularea unei serii de reforme paralele, asemenea antifonurilor muzicale medievale. Mediul politic, în teorie forţa motrice şi incubatorul reformelor s-a limitat la calchierea unui discurs despre reformă. Demonstrând o nefastă consecvenţă neafectată de ideologii, practica guvernamentală s-a limitat la prezervarea propriei puteri, prin menţinerea unui aparat birocratic central numeros şi funcţionând în afara criteriilor de eficienţă şi de cost. Descentralizarea, politicile regionale şi principiul subsidiarităţii rămân teme dezbătute la seminarii sau obiective asumate la periferia programelor electorale. Am izbutit astfel o insolită preluare a lui spoil system, nu în practica electorală, ci în relaţia centrului cu restul ţării, în sensul că deţinătorul puterii executive are asupra forurilor locale ascendentul conferit de controlul discreţionar al resurselor. Reforma clasei politice pe care am crezut că am initiat-o prin introducerea votului uninominal, original şi acesta, a amplificat şi mai mult confuzia în ceea ce priveşte deţinerea şi responsabilitatea puterii. Membrii corpurilor legislative au preluat agenda consiliilor orăşeneşti, iar o serie de aleşi locali exercită controlul aproape feudal asupra colegiilor şi chiar ierarhiei de partid.

Riscul major pe termen mediu este însă deficitul de competenţă la nivel administrativ şi legislativ, ilustrat de proiectele de legi votate în ultima sesiune parlamentară sau de actele guvernamentale declarate neconstituţionale. Elitele intelectuale cu ambiţii şi responsabilităţi, măcar în planul reformei morale a societăţii, n-au excelat niciodată prin apetit combativ, iar tentaţia compromisului i-a plasat pe mulţi în relaţii echivoce cu deţinătorii puterii politice sau ai resurselor. Mediul de afaceri, categoria cea mai interesată în principiu de promovarea unor politici de dezvoltare, continuă să fie tributar propriului background economic şi educaţional. Promotorii virtuali ai liberei iniţiative au preferat un stat minimal, cu capacitate redusă de intervenţie în economie, dispus în schimb să ofere oportunităţi de tranzacţii favorabile partenerului privat. Organizaţiile patronale reclamă menţinerea unui sistem complicat şi susceptibil de abuzuri de deductibilităţi, iar exponenţii capitalismului românesc şi-au început ascensiunea cu preluarea unor active publice şi continuă să întreţină cu oamenii politici relaţii echivoce.

Activitatea de lobby nu este încă reglementată legal, iar chestiunea nu pare să fie o prioritate. Competenţa şi competitivitatea nu şi-a câştigat dreptul de cetate nici în economia reală, unde sunt ignorate practici precum acoperirea riscului valuta sau rentabilizarea capitalurilor proprii. Majoritatea firmelor româneşti evită finanţarea prin Bursa de Valori sau implementarea normelor de corporate governance. Viziunea reformistă a categoriilor aflate la baza piramidei sociale, care a substituit iluzoriul egalitarism din România comunistă, ridică probleme încă şi mai complicate.

Pentru cei care cred în valoarea formativă a experienţelor trecutului, poate cel mai important din învăţămintele Reformei este credinţa adepţilor ei, suverani şi bancheri, ţărani şi universitari, artizani şi oameni de arme, în propriile forţe, în justețea cauzei lor şi în temeinicia moralei asumate. Şi în ton cu imaginea pe care o avem despre acele vremuri, am putea translate în conştiinta publică un imens autodafe şi să ardem compromisurile, temerile şi frustrările pe care le-am acumulat în prea multele decenii pierdute.

Care a fost esenţa Reformei?

Datorită faptului că Reforma nu a pătruns în niciuna din ţările Europei de Răsărit, românii nu i-au înţeles niciodată esenţa şi valoarea. Când românii însă călătoresc în ţările care sunt rod al Reformei şi văd acolo ordinea, curăţenia şi spiritul de disciplină şi de cinste, şi văd dezvoltarea şi belşugul acelor societăţi, le trebuie destul de multă vreme până să înţeleagă şi să admită că toate acele lucruri se datorează în mod direct religiei reformate. Esenţa Reformei este reîntoarcerea la Biblie şi acceptarea acesteia ca singura sursă de îndrumare spirituală şi de formare a unei concepţii despre lume şi viaţă.

Iată dar cum trebuie să vă rugaţi:

Tatăl nostru care eşti în ceruri!

Sfinţească-se Numele Tău! Vie împărăţia Ta! Facă-se voia Ta, precum în

cer, aşa şi pe pământ (Matei 6.9-10).

Reforma spirituală este îndreptarea omului spre Dumnezeu, recunoaşterea meritelor şi lucrării Lui şi conformarea faţă de voia Lui. Nu cred că omul poate să facă ceva mai valoros în această viaţă decât să accepte să treacă printr-o reformă spirituală.

De la căderea în păcat încoace oamenii au nevoie mai mult decât orice altceva de reformă spirituală în viaţa lor. Lucrul acesta ţine de fondul problemei de bază a omului, neascultarea de Dumnezeu şi îndepărtarea de El. Nimeni nu a putut face nimic pentru Dumnezeu şi poporul Lui până nu a intrat cu sinceritate într-un proces de reformare spirituală. Nu cunosc niciun om din Scriptură sau din istoria bisericii pe care Dumnezeu să-l fi folosit şi totuşi şi să fi evitat procesul. De cele mai multe ori, Dumnezeu începe lucrarea în viaţă cuiva care acceptă să fie schimbat, transformat. Apoi binecuvântarea se extinde şi asupra celorlalţi. Din aproape în aproape.

Predica de pe munte este o declaraţie categorică pentru reforma spirituală. Noua normă a lui Dumnezeu, legea care afecteaza în primul rând inima şi apoi mintea omului. Miezul predicii pe de munte este modelul de rugăciune prezentat de Domnul Isus celor care Îl ascultau. Aşa cum este cunoscută, rugăciunea Tatăl nostru este mult mai mult decât un model de adresare faţă de Dumnezeu, este un model de raportare la El. Rugăciunea sinceră este cea mai bună modalitate de expunere a omului înaintea lui Dumnezeu.

Dar cum arăta un om care suporta un astfel de proces de reforma spirituală? Un astfel de om are o viziune măreaţă despre cer. Vie Împărăţia Ta, facă-se voia Ta, precum în cer, aşa şi pe pământ. Domnul Isus păstrează o viziune foarte clară despre cer… de fapt, în tot ceea ce spune şi face pe pământ, EL este urmărit de ceea ce se întâmpla în cer. Mai mult, eu cred că El vine jos pe pământ tocmai pentru ca noi să ajungem să ne dorim cerul. Sfinţenia lui Dumnezeu, Împărăţia lui Dumnezeu, voinţa lui Dumnezeu, toate acestea sunt lucruri pe care Isus le doreşte pe pământ aşa cum se găsesc la nivel de norma în cer!

Pavel era şi el convins de necesitatea focalizării asupra lucrurilor viitoare: Dacă deci aţi înviat împreună cu Christos, să umblaţi după lucrurile de sus, unde Christos şade la dreapta lui Dumnezeu (Coloseni 3.1).

Pentru a umbla după lucrurile de sus, trebuie să ai idee despre ele… trebuie să fii interesat de ele… trebuie să ajungi să fii captivat de lucrurile viitoare mai mult decât de cele prezente… Ştiu că sună aşa cam idealist… dar cred că din când în când avem nevoie să trecem din nou prin Isaia 6, Apocalipsa 4 sau Apocalipsa 21 şi 22. Lucrurile cu adevărat veritabile se petrec acolo. Acolo este mediul în care lucrurile se mişcă cu adevărat în direcţia bună pentru că toate persoanele, fapturile se îndreaptă spre Dumnezeu. Deci reforma spirituală începe cu o reformare a viziunii pe care o ai despre cer!!!!

Efectele reformei spirituale din Europa de Vest au fost:  parlamentarismul englez şi apoi exportat în toată lumea datorită puritanilor englezi care s-au organizat în formă prezbiteriană. Astfel prezbiterianismul stă la baza democraţiei parlamentare.

Capitalismul se dezvolta în Vestul Europei şi apoi în America pe baza eticii protestante promovată de reformatorul Jean Calvin. Înfiinţarea statului American a avut la bază dorinţa unui popor creştin întors la Dumnezeu de a se autoguverna. La baza Constituţiei americane a stat catehismul lui Martin Luther.

Reforma luterană a adus cu ea pluralismul, spărgând monolitica societate medievală care era dominată de catolicism. Învăţământul, ştiinţele naturii, cercetarea ştiinţifică ia având în urma descătuşării conştiinţelor oprimate de catolicism. Astfel societatea modernă spre care tinde România, ţara noastră dragă, are la bază întoarcerea omului la Biblie, la Cuvântul lui Dumnezeu. Politicienii noştri vor reforme de toate felurile, însă, datorită incompetenţei crase care îi bântuie, nu-şi pot imagina că nu se va întâmpla nimic fără o Reformă Spirituală şi morală a societăţii.

Biserica ortodoxă, în loc să facă catehizarea ţării pe baze biblice, prin orele de religie îi sperie pe copii înfăţişându-le un Dumnezeu rău de care te poţi apropia doar prin mijlocirea oaselor Cuvioasei Parascheva, ale Sfântului Dimitrie şi ale altor mii de sfinţi în frunte cu Semiramida şi fiul ei Tamuz.

Am fost preot şi profesor de religie la şcolile din România, cunosc foarte bine starea spirituală şi morală a societăţii noastre şi de aceea strig disperat după o reforma spirituală şi morală.

Dumnezeu să fie cu noi, cu toţi.

Daniel-Cristian Florea

Care e părerea ta?

Adaugă comentariu

Abonează-te la buletinul nostru de
știri creștine