Cu recunoştinţă, eu.

             1459729_730901710255671_1073651018_n

       Mai ţii minte Tată, când?

     Când Te-am cunoscut, am ştiut că e cel mai bun lucru pe care l-am putut face, şi totuşi l-am făcut doar prin harul Tău. Am ştiut de la bun început că Tu, Dumnezeule, îmi vei schimba viaţa. Am simţit-o, aşa cum simţi de la distanţă că se apropie persoana iubită.

      Când Te-am perceput pentru prima oară aşa cum eşti Tu, un Tată iubitor care-şi strânge la piept copila, am prins un drag de Tine, sinonim cu dependenţa. În fiecare dimineaţă îmi repetam cu zâmbetul pe buze: „Dumnezeu e tatăl meu!”. Şi o tot repetam, şi parcă de fiecare dată aveam fiori în suflet.

   Când Te-ai aşezat în faţa mea şi mi-ai spus că eşti Prietenul meu, am lăsat privirea în jos. „Eu, prietena Ta? Eu, să-ţi spun Prieten? Eu??”. Mi-ai ridicat cu blândeţe capul şi mi-ai spus „Da, tu! Pentru că eşti tu!”.

     Când am căzut obosită la pământ, Te-ai aşezat lângă mine şi ai stat acolo atât cât a fost nevoie. Ai stat cu mine. Lângă mine. Apoi, mi-ai întins o mână şi m-ai ridicat. „Poţi totul în Mine, care te întăresc” mi-ai spus.

   Când aveam mii de întrebări şi alergam dintr-o parte în alta, frământându-mă, m-ai oprit. „Linişteşte-te. Eu sunt răspunsul. Eu şi atât” ai şoptit cu înţelegerea unui părinte.

    Când, flămândă de iubire, m-am agăţat de oameni şi am avut aşteptări de la ei, Tu m-ai luat de mână şi mi-ai spus doar atât: „Eu îţi sunt îndeajuns!”

    Mulţumesc. Mulţumesc pentru răbdare. Pentru dragoste. Pentru iertare. Pentru că Tu eşti Dumnezeu.

   Cu recunoştinţă,

            Eu.

Care e părerea ta?

Adaugă comentariu

Abonează-te la buletinul nostru de
știri creștine