"Ne clădim case, dar ne pierdem căminele" (interviu cu Cristian Bărbosu)

După chefurile în care erai undeva sus de tot şi toată lumea, toată clădirea zbârnâia, te întorceai acasă şi a două zi erai praf. Simţeai un fel de vină a conştiintei, tot felul de lucuri care îţi veneau în minte, de care încercai să te debarasezi, dar toată cenuşă aceea, balastul respectiv rămânea în conştiinţă ta.

În momentul în care mi-am dedicat viaţă lui Isus, lucrurile acestea au dispărut. Libertatea pe care o simţeam acum şi satisfacţia deplină ce am primit-o, n-am reuşit să o primesc din altă parte. De aceea sunt convins că în Dumnezeu poţi găsi cu adevărat împlinirea reală, totală.

Dumnezeu m-a ferit de alcool. Nu mi-a plăcut. Dar totuşi beam deoarece beau şi ceilalţi şi nu puteam să fiu eu altfel. Dumnezeu m-a ferit şi de curvie, cu toate că-mi plăceau fetele, dar în momente cheie Dumnezeu m-a oprit.

Ne clădim case, dar ne pierdem căminele.

Tinerii se plâng că taţii sunt foarte severi şi doar îi critică, nu le apreciază muncă, nu le spun niciodată a€œte iubesc”. Sunt prea ocupaţi cu muncă, cu banii, cu prietenii lor. Prin legea a 2-a a termodinamicii, totul merge spre dezintegrare continuă. Unii filozofi observă acest lucru, dar nu găsesc soluţia şi atunci cad în pesimism existenţialist, cad în depresie continuă şi se sinucid. Stilul de muzică, cuvintele, violentă, vulgaritatea, tot ceea ce exprimă această muzică este de fapt nemulţumirea lor interioară că golul lor interior nu poate fi împlinit de nimeni din această lume. N-am putut să zic nimic, ci pur şi simplu am izbucnit în plâns şi am fost frânt şi rupt înaintea Celui Divin. Simţeam în mine că filosofia, conceptul pe care îl primeam în şcoală a€“ că totul a apărut aşa că rezultat al unui Big-Bang, a unei teorii evolutive, dintr-o a€œciorba” a existenţei, un amestec, un vacarm infinit a€“ nu era adevărat.

Care erau valorile în care credea Cristian Bărbosu înainte de a-L întâlni pe Isus Cristos în mod personal?

Cristian Bărbosu:
Îmi plăcea în general muzică Heavy Metal, Trash, Hard Rock, mai ales Metallica. Titlurile erau destul de sugestive: a€œSeek and destroy”, a€œKill them all”, a€œJustice for all” a€“ a€œCauta şi distruge”, a€œUcide-i pe toti”, a€œJustitie pentru toti”. Când eram în anturajele acelea mă îndemnau să beau bere, vin, tot felul de băuturi. Încercam, dar beam că şi cum aş bea oţet. Simţeam în mine o repulsie a trupului, dar totuşi o făceam, pentru că ceilalţi o făceau, iar dacă eu nu eram că ei, nu eram privit cu aceeaşi ochi.

Reporter: Dacă ţi-au plăcut distracţiile, am putea spune că o viaţă fără Dumnezeu este că o distracţie fără muzică.

Cristian Bărbosu:
Într-un fel da. Probabil anturajul de atunci, vârstă adolescenţei, personalitatea mea de sanguinic-coleric, m-a făcut să-mi placă muzică puternică, şi care dovedea patos. Imediat după naşterea mea, părinţii au divorţat. Eu am rămas să fiu crescut de bunici. In copilărie, bunicul meu fiind croitor, săracul de el nu ştia ce este a€œMetallica” şi l-am pus să-mi decupeze din piele literele a€œMetallica” şi să mi le pună pe o geacă de blugi. După vreun an sau doi a dat peste una din casetele mele şi a rămas şocat. Atunci i-am spus ce este „€œMetallica” nu este o firmă de vânzare a metalelor feroase, ci o formaţie de muzică extrem de dură. Această muzică genera în mine un sentiment de gaşcă de o mare violenţă.

Reporter: Cum simţeai presiunea din partea grupului? Erai acceptat de grup? De ce aveai aceste înclinaţii? Doar pentru plăcerea ta sau din dorinţă de a fi acceptat de grup?

Cristian Bărbosu:
La liceu anturajul contează foarte mult. Tot ce se îmbrăca, tot ce se ascultă în muzică, am încercat să fac şi eu la fel. M-am lăsat purtat de văl şi dus de a€œfurtuna”.

Reporter: Bucuria mare este că în mijlocul a€œfurtunii” ai întâlnit a€œStanca” a€“ Isus Cristos. El este „€œStanca veacurilor”.

Cristian Bărbosu:
Aşa este şi de aceea mă bucur, pentru că în EL am găsit împlinirea nu doar a aspiraţiilor mele spirituale, a destinului meu, ci şi a ceea ce simţeam eu trupeşte, sufleteşte vorbind, şi anume, patosul pe care îl aveam, energia din mine. Mi-am dat seamă că pot să-mi investesc toate aceste lucruri în ceva ce dăinuie, în ceva ce e curăţ, în ceva ce-mi da stabilitate.

Adevărul este că după chefurile în care erai undeva sus de tot şi toată lumea, toată clădirea zbârnâia, te întorceai acasă şi a două zi erai praf. Simţeai un fel de vină a conştiintei, tot felul de lucruri care îţi veneau în minte, de care încercai să te debarasezi, dar toată cenuşă aceea, tot acel balast rămânea în conştiinţă ta.

În momentul în care mi-am dedicat viaţă lui Isus, lucrurile acestea au dispărut. Libertatea pe care o simţeam acum şi satisfacţia deplină ce am primit-o, n-am reuşit să o primesc din altă parte. De aceea sunt convins că în Dumnezeu poţi găsi cu adevărat împlinirea reală, totală.

Reporter: Vina pe care o simţeai după câte un chef a€œmonstru”, venea din conştiinţă ta, fără să fi cunoscut standardele lui Dumnezeu?

Cristian Bărbosu:
Pot să zic da şi nu, adică într-un fel sau altul ştiam câte ceva a€œdespre” Dumnezeu. Bunicul meu era credincios şi îmi vorbea despre Dumnezeu. Aveam şi între colegi oameni care credeau în Dumnezeu. Pe de altă parte, cred că fiecare avem în noi acest a€œchip” care este conştiinţă noastră, care te face să-ţi dai seamă că lucrul respectiv nu este cel mai potrivit. Dumnezeu m-a ferit de alcool. Nu mi-a plăcut. Dar totuşi beam deoarece ceilalţi beau şi nu puteam să fiu eu altfel. Dumnezeu m-a ferit şi de curvie, cu toate că-mi plăceau feţele. Dar în momente cheie, Dumnezeu m-a oprit.

Reporter: Dincolo de presiunea această sufocantă din partea grupului, care crezi că ar fi alte motive pentru care ţinerii cad la aceste examene, în ciudă conştiintei lor care le spune că nu este bine ceea ce fac? Ce anume îi îndeamnă să facă aceste lucruri? Lipsă dragostei în familie, lipsă dragostei de tată, ce anume?

Cristian Bărbosu: Trăim într-o epocă în care totul este foarte diferit faţă de generaţia de dinainte de 1980. Copiii născuţi după această data gândesc altfel. Gusturile lor sunt altele. Modul în care înţeleg cum să se joace chiar a€“ nu mai joacă un fotbal, nu mai merg prin parc, ci stau la computer. Am fost de curând la Strasbourg şi am văzut rochii de mireasă de un roşu aprins sau verde străveziu. TOTUL ESTE ALTFEL.

Sunt diferenţe uriaşe, dar nu putem să ne separăm unii de alţii. Sunt anumite chestiuni valabile de-a lungul generaţiilor a€“ nevoia de afecţiune, de afirmare, de împlinire. Totuşi, nevoile acestea prind diferite nuanţe cu fiecare generaţie, mai ales în postmodernism, unde tânărului nu-i mai poţi spune doar ce să facă: a€œFa asta sau nu fă asta!”, ci ei cer şi o explicaţie: a€œDe ce să fac asta?”. Nu este o chestie de obrăznicie, cum mulţi o interpretează, ci este pur şi simplu un alt mod de gândire. Datorită expunerii unor surse informaţionale a€“ computer, internet, cărţi şi unui nivel de educaţie mult mai dezvoltat decât în anii 40, 50, 60, generaţiilor de astăzi trebuie să li se dovedească anumite lucruri. Trebuie discutat cu ei: a€œBun, ai trecut prin ispită asta, hai să vedem de unde a început, ce s-a intamplat”.

Tinerii se plâng că taţii sunt foarte severi şi doar îi critică, nu le apreciază muncă, nu le spun niciodată a€œte iubesc”. Părinţii sunt prea ocupaţi cu muncă, cu banii, cu prietenii lor. NE CLĂDIM CASE, DAR NE PIERDEM CĂMINELE. Dacă îi explici tânărului ce înseamnă păcatul sexual, sau drogurile sau anturajul sau muzică aceea care distruge sau băutură, punând însă limite neexplicate sau restricţii, pe un ton şi cu o atitudine destul de nepotrivită, reacţia tânărului va fi de luptă şi explozie. Apoi urmează victime. Tinerii îşi pierd nădejdea dacă sunt întărâtaţi la mânie. Orice le cerem, trebuie înfăşurat în dragoste, tandreţe, stare de vorba şi comunicare.

Le spunem: „Doar aici şi aşa să faci, pentru că aşa am făcut şi eu”. Multe dintre principiile din trecut sunt principii bune, dar nu putem conduce pe un drum public uitându-ne doar în oglindă retrovizoare. Tinerii din zilele de azi sunt buimăciţi de tot ce se întâmplă în jurul lor a€“ sexul, internetul, filmele, Hollywood-ul, muzică, toate acestea le intră direct în creier, fără a fi a€œmestecate” deloc.

Reporter: Unul dintre lucrurile extraordinare pe care Dumnezeu le-a făcut în dorinţă această de a comunică cu oamenii, este trimiterea Fiului Sau Isus Cristos, care este a€œcomunicarea, vorbirea” lui Dumnezeu către oameni. Dumnezeu a vrut dintotdeauna să comunice cu oamenii. Probabil ai ascultat Ozzy Osbourne, Led Zeppelin, AC/DC sau Iron Maiden, care păreau că transmit sau comunică un mesaj bun. Ai avut şi a€œidoli” a€“ modele de urmat?

Cristian Bărbosu:
Oamenii care cântă în aceste grupuri sunt oameni inteligenţi. Sunt influenţaţi de o forţă spirituală a celui rău, dar sunt oameni inteligenţi. Mă uit la un Kurt Cobain din Nirvana, care şi-a clădit întreagă carieră pe filozofia lui Sartre şi Camus, cum este Cioran în cultură românească. Filozofii aceştia au observat ceva din realitatea de zi cu zi, şi anume pesimismul existenţialist, care spune că nu poţi găsi împlinire în nimic. Au observat că există o forţă degradantă, care tot timpul deformează, rupe, fragmenteaza, lucru care scriptural vorbind este păcatul. Prin legea a 2-a a termodinamicii, totul merge spre dezintegrare continuă. Ei observă acest lucru, dar nu găsesc soluţia, şi atunci cad în pesimism existenţialist, cad în depresie continuă şi se sinucid. Atunci stilul de muzică, cuvintele, violentă, vulgaritatea, tot ceea ce exprimă este de fapt nemulţumirea lor interioară că golul lor interior nu poate fi împlinit de nimeni din această lume. La fel mă simţeam şi eu şi la fel se simţ mulţi alţii care ascultă acest gen de muzică şi se identifică cu rebeliunea din ei, cu nemulţumirea şi insatisfacţia de a nu fi împliniţi. DAR SOLUŢIA EXISTĂ.

Mă bucur că pot să spun şi altora despre ceea ce a făcut Dumnezeu în viaţă mea şi sper că aşa cum eu am fost ajutat prin influenţa unora şi a altora, s-ar putea că Dumnezeu să te ajute şi pe ţine, cel care citeşti acum, prin experienţă mea. Este mai bine să învăţam de la alţii decât să ne dăm noi cu capul de pereţi.

Reporter: Revenind la idolii tăi din adolescenț々

Cristian Bărbosu:
Pe vremea aceea îmi plăceau filmele la nebunie. A fost lansat Rambo, Stallone cu stilul lui. Niciodată n-am ştiut, de exemplu, că Stallone este un tip foarte scund. Întotdeauna îl vedeam mare, tare, cu stilul lui flegmatic, muşchi, totul coardă şi vâna, şi îmi plăcea de el, îmi plăcea stilul lui. Mai apoi Schwarzeneger şi aşa mai departe. Exact pe tematică lui „Mettalica”€“, „€œSeek & Destroy”, „€œCauta şi distruge”, asta era de fapt şi tematică lor. Aceştia erau idolii mei. Pe de altă parte, undeva în conştiinţă mea, înlăuntrul meu, totuşi îi stimăm foarte mult pe unii dintre oamenii care vedeam că sunt integri.

Reporter: Ai avut în anturajul tău pe cineva care nu era neapărat a€œconsumator” de ceea ce oferea lumea; care avea poate o altă scară de valori, un alt sistem de referinţă?

Cristian Bărbosu:
Începând din clasă a 9-a şi până în clasă a 12-a Dumnezeu mi-a dat un coleg de bancă pocăit. Imaginează-ţi: colegul meu de bancă era singurul pocăit din clasă. Nu era un tip, să-i zic eu. . .

Reporter: Ghinion! Tocmai în banca ta…

Cristian Bărbosu:
Da. Nu era un tip agresiv, nu era un tip fanatic, ci era un om foarte stabil în ceea ce credea, un om care nu se ruşina de convingerile lui, un om care nu numai că învăţa bine, dar avea o mărturie extraordinară. Era foarte curăţ în conştiinţă lui, de o integritate exemplară şi a arătat o răbdare şi o dragoste faţă de mine, la care, adevărul e, am căzut de multe ori. În ce sens? Îmi spunea: a€œMai Cristi, observ că vrei să fii că ei, observ că vrei să intri în anturajul acesta a€œelitist” al şcolii noastre. Dar nu uită că farmecul unui om îl face bunătatea lui.” Eu îi spuneam: a€œDu-te de aici! Ce mă iei cu din astea?”

Dar mi-am dat seamă de un lucru foarte interesant, şi poate că o să zâmbiţi şi dumneavoastră a€“ pocăitul asta avea un succes la feţe de mă dărâma. Mă dărâma! De ce? Prin farmecul lui a€“ avea o bunătate deosebită, era un om plin de dragoste, cu o integritate extraordinară. şi când spun că feţelor le plăcea de el, nu spun în sensul negativ, nici nu mă gândesc la aşa ceva, ci aveau o stimă faţă de el, aveau o deschidere faţă de el, îl tratau cu respect şi toată lumea îl trata la fel. Omul această a avut o influenţa deosebită în viaţă mea.

Nu numai prin mărturia lui de fiecare zi, ci şi prin faptul că de multe ori îmi punea întrebări de conştiinţă. ?mi punea întrebări legate de Cel Divin, legate de modul meu de a fi şi de a gândi. şi nu de puţine ori pot să spun că mergeam acasă şi cugetăm la aceste întrebări.

Reporter: Probabil că întrebările acestea îţi sunau că un mesaj din altă lume, că un limbaj de lemn, că ceva ce nu puteai ingera. Erau totuşi nişte concepte complet străine de valorile pe care tu le cunoşteai în momentul acela.

Care a fost ziua „€œH” din existenţa ta? Ziua când ai capitulat înaintea lui Dumnezeu şi ai fost cucerit de Dumnezeu, dar nu prin putere şi prin forţă, ci prin dragostea Lui, dragoste pe care ţi-a arătat-o prin faptul că L-a dat pe Fiul Sau, pe Domnul Isus Cristos, să moară în locul tău.

Cristian Bărbosu:
Dumnezeu mi-a vorbit inclusiv prin creaţia Lui: îmi plăcea la nebunie natură. De mic copil zburdam prin Retezat, Parâng, Făgăraş, îmi plăcea alpinismul, eram înnebunit după lucrurile acestea. Admirând munţii, simţeam în mine că filozofia, conceptul pe care îl primeam în şcoală a€“ cum că totul a apărut aşa, că rezultat al unui Big-Bang, a unei teorii evolutive, dintr-o ciorbă a existenţei, un amestec, un vacarm infinit a€“ nu era adevărat. Îmi era imposibil să mă gândesc că din acel abis totul s-a creat într-un mod atât de organizat, atât de structurat, cu un design atât de inteligent. Fiind odată în Retezat, pur şi simplu plângeam uitându-mă la perfecţiunea creaţiei. Nu că mă închinăm munţilor, dar simţeam în mine că trebuie să fie ceva dincolo de actul creaţiunii, trebuie să fie o inteligenţă care să fi creat toate acestea. Era imposibil pentru mine să accept că totul a apărut la întâmplare.

Am avut un prieten în copilărie a€“ Daniel Maris a€“ care acum este păstor la biserică Golgota din Bucureşti. Daniel, fiind foarte sensibil şi cu multă, multă tenacitate, mi-a vorbit despre Dumnezeu. M-a pus pur şi simplu să citesc două versete din Români, capitolul 1, versetele 19 şi 20 care m-au ţintuit la podea: a€œCe se poate cunoaşte despre Dumnezeu, le este descoperit în ei, căci le-a fost arătat de Dumnezeu”. Îl simţeam pe Dumnezeu undeva în fiinţă mea.

„€œIn adevăr, însuşirile nevăzute ale Lui, puterea Lui veşnică şi dumnezeirea Lui se văd lămurit de la facerea lumii, când te uiţi cu băgare de seama” la creaţia Lui, în lucrurile făcute de El, aşa că oamenii nu se pot dezvinovăţi, încheie textul.

Într-o iarnă am fost plecaţi la schi pe Semenic, cu nişte tineri dintr-o biserică. Veneam înapoi cu trenul şi eram într-un vagon fără căldură, fără geamuri, era zăpada şi gheaţă inclusiv pe scaunele vagonului. Eram toţi invalmasiti, aveam două lumânări în vagon, dar aceşti tineri cântau a€œde rupeau pamantul”, probabil de frig…

Eu eram acolo între ei şi aveam aşa un fel de sentiment de „€œbit and sweet”, de dulce şi amar, ştiind că pe de-o parte acesta sunt eu, cel cu Mettalica la polul opus a€“ dacă m-ar vedea prietenii mei m-ar face de doi bani a€“ pe de altă parte simţeam un altfel de împlinire şi un altfel de bucurie în anturajul lor. Nu ştiam ce să cred. Acolo m-am plecat pe genunchi pentru prima data împreună cu Daniel Maris şi nu mă mai interesă că era noroi, că era frig, că era întuneric. Ţin minte că efectiv în timp ce el se rugă, urmând să zic şi eu ceva, n-am putut să zic nimic, ci pur şi simplu am izbucnit în plâns şi am fost frânt şi rupt înaintea Celui Divin.



Între timp am studiat teologia în Statele Unite, şi m-am căsătorit cu o franţuzoaic㓠(Anne) a€“ o femeie foarte deosebită. Avem două fete: Tara şi Fiona. Dumnezeu ne-a dat o responsabilitate nouă, că soţi şi tăţi: în primul rând să fim lideri spirituali în familiile noastre. În momentul în care îmi asum responsabilitatea această, văd şi împlinire. Văd împlinire din momentul în care îmi fac timp să petrec în rugăciune cu soţia mea, cu copiii mei. Văd o împlinire în plan profesional şi în toate celelalte aspecte ale vieţii, în momentul în care arăt afecţiune soţiei mele.

Scriptură îmi spune să-mi iubesc şi eu soţia aşa cum Cristos şi-a iubit Biserică. În momentul în care EU îmi împlinesc rolul, văd o supunere, un respect, o admiraţie extraordinară din partea soţiei mele. Ne iubim mult unul pe altul, şi ţinând cont de ceea ce clădeşte Dumnezeu şi ceea ce El îmi spune vis-a-vis de viaţă de familie, cum să clădesc şi eu, îmi dau seamă că şi aici, ascultându-l pe El, am un viitor fericit, din experienţă trecutului şi a prezentului.

Este un proverb care spune: ”Secretul în căsnicie nu este să găseşti persoană potrivită, ci să fi tu însuţi persoană potrivită”.

Pentru Stiri Crestine.ro, Ioan Ciobotă

Un comentariu
  1. daniel f 18 februarie 2010 Reply

Lasă un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată.

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.