Despre conştiiţă creştină

Scriem astazi despre constiinta crestina, subtitlul Declaratiei de la Timisoara. http://www.alianta-familiilor.ro/decl_timisoara.php Identic se exprima si celelalte Declaratii similare emise in ultimul an de crestinii din SUA (Manhattan Declaration), Marea Britanie (Westminster Declaration), si Australia (Canberra Declaration). Toate au in comun tema constiintei crestine.

Ce este constiinta crestina? Are ea vre-o relevanta pentru societate? Cum se manifesta sau cum ar trebui sa se manifeste?

Nu ne nastem cu o constiinta crestina ci o dobindim. Constiinta crestina este expresia unei minti reinnoite, a unei viziuni redirectionate si a unui cuget revitalizat. Da valoare fiintei umane si-i modeleaza gindirea. Ii modeleaza personalitatea. Ii permeaza actiunile si ii fasoneaza caracterul. In plus, il determina la actiuni zilnice compatibile cu valorile crestine. Se exprima la toate nivelele si sta la baza «moralitatii nationale», acea moralitate («national morality») despre care John Adams, al doilea presedinte american, afirma ca este conditia indispensabila unei democratii republicane. Ca atare, constiinta crestina nu e tinuta in ascuns sau in dulap ci se manifesta public. Ea permeaza spatiul public, nu minte, nu se compromite, nu se lasa influentata de avantaje materiale, si e mai presus de orisice cistig banesc. Sta la baza integritatii. Nu negociaza cu fortele intunerecului, iar valorile pe care le promoveaza nu sunt negociabile. Nu agreeaza cu prostitutia, pronografia, avortul sau cu alte flagele sociale care bintuie lumea contemporana. Isi exercita drepturile cetatenesti pentru imbunatatirea mediului moral din societate. Nu isi risipeste voturile si nici nu si le da fara discernamint. Se intereseaza de soarta societatii, certeteaza duhurile si sprijina pe cei care de buna credinta se dedica bunastarii morale a comunitatii.

Constiinta crestina nu e lenesa si nici nu hiberneaza nici o data. Dimpotriva este mereu alerta, treaza, are discernamint, face diferenta intre rau si bine, respinge raul, persevereaza spre bine si promoveaza binele. Se implica in mersul lucrurilor din cetate cu scopul de a le schimba din rau in bine. Nu se multumeste cu lucrurile asa cum sunt si nici nu se plinge ca lucrurile sunt rele. Dimpotriva cauta sa le transforme in lucruri bune. Pe scurt, viziunea ei este una transformatoare: transformarea societatii dupa principii crestine. Tocmai acesta este fundamentul Declaratiei de la Timisoara: constiinta crestina in actiune pentru schimbarea societatii dupa principii crestine.

In lumina acestor adevaruri fundamentale, intrebam: ce fel de societate ne dorim in Romania? Una in care predomina constiinta crestina si se manifesta la toate nivelele, sau una in care constiinta crestina e exclusa din procesul de modelare a societatii si din spatiul public? Fara promovarea constiintei crestine in viata publica a tarii, va fi greu pentru Romania sa se schimbe spre bine. Partidele politice nu pot directiona Romania spre bine atita timp cit actiunile lor nu sunt determinate de constiinta crestina. Si din acelasi motiv nici Uniunea Europeana nu o poate face, si nici Consiliul Europei. Ci doar constiinta crestina, adica noi, fiecare dintre noi, sau mai bine zis aceea dintre noi in care constiinta crestina e activa si la lucru.

Mondializarea Constiintei Crestine

Noi, cei de la AFR nu suntem singurii care promovam notiunea si importanta constiintei crestine in societate. In ultimul an notiunea despre importanta constiintei crestine ca factor de schimbare a societatii s-a extins in intreaga lume vorbitoare de limba engleza. Noi o facem in limba romana si pentru Romania. Va recomandam pe aceasta tema articolul alaturat publicat online de C-FAM acum 3 saptamini. http://www.c-fam.org/publications/id.1725/pub_detail.asp In SUA aproape jumatate de milion de persoane au semnat declaratia americana a constiintei crestine, peste 70.000 in Marea Britanie, si aproape 20.000 in Australia. Iar in Romania, 3.500 de persoane au aderat la Declaratia de la Timisoara. http://www.alianta-familiilor.ro/decl_timisoara.php Miscarea aceasta insa e in crestere si se vrea, printre altele, nu numai sa trezeasca in crestinii din intreaga lume constiinta crestina, ci sa si constitue vocea lor comuna si afirmativa privind relevanta valorilor biblice fundamentale in societatea contemporana.

Constiinta Crestina in Actiune – Un Exemplu de Imitat

Un exemplu al constiintei crestine in actiune, care ar trebui imitat si in Romania, sunt ultimele alegeri din SUA unde sondajele de opinie facute in contextul alegerilor din 2 noiembrie indica ca 41% dintre toate persoanele care s-au prezentat la vot au fost persoane care frecventeaza biserica des. www.christiannewswire.com/news/1660315402.html Aceasta forta comuna a constiintei crestine a raportat cea mai mare biruinta a grupurilor crestine americane in mai bine de 100 de ani. In doar o singura zi, printr-un simplu vot, au stopat cea mai radicala agenda de schimbare sociala intreprinsa vre-o data in SUA, aceea a Presedintelui Omaba.

Un Discurs Despre Constiinta Crestina

O voce proeminenta a constiintei crestine este Arhiepiscopul de Denver, Colorado, Charles J. Chaput. In 2008 a publicat cartea Render Unto Caesar (« Dati Cezarului ») in care promoveaza notiunea ca fiecare crestin are obligatia sa se implice in bunul mers al societatii in confirmitate cu constiinta crestina. Pe 24 august a prezentat adresa alaturata in cadrul unei conferinte tinute in Slovacia in care afirma ca in absenta constiintei crestine civilizatia europeana este sortita pieirii, deoarece fundamentele ei sunt eminament crestine.

Prelegerea Arhiepiscopului Chaput, intitulata A Trai in Adevar, a fost tradusa pentru AFR de o voluntara din Iasi care doreste sa-si mentina anonimitatea. Ii multumim. Traducerea e impecabila. Din motive de spatiu insa redam doar partial prelegerea Arhiepiscopului, textul integral in engleza fiind disponibil aici: http://www.archden.org

A TRAI IN ADEVAR – Adresa Arhiepiscopului de Denver, Charles J. Chaput

Tertullian a spus cândva celebrele cuvinte că sângele martirilor este sămânţa Bisericii. Istoria a dovedit că avea dreptate. Slovacia este locul perfect pentru a ne aminti azi de cuvintele sale. Aici, ca şi în centrul şi estul Europei, catolicii au suferit în timpul celor 50 de ani ai regimurilor criminale nazist şi sovietic. Astfel că ei ştiu preţul real al mărturiei creştine din experienţele nefaste proprii- şi mai ştiu, din păcate, şi preţul laşităţii, al colaboraţionismului şi al auto-amăgirii în faţa răului.

Aş începe prin a sugera că mulţi din catolicii de azi din SUA şi Europa de Vest pur şi simplu nu înţeleg acest preţ. Nici nu pare să le pese. În consecinţă, mulţi dintre ei sunt indiferenţi la procesul din ţările noastre, numit de specialişti “secularizare” – dar care, în practică, conduce la lepădarea rădăcinilor creştine şi la însuşirea sufletului civilizaţiei noastre.

Catolicii americani nu au experienţa represiunii sistematice care este atât de familiară bisericilor voastre. (… ) Părinţii fondatori ai Americii au fost un grup variat de creştini practicanţi şi deişti iluminişti. Dar aproape toţi aveau o atitudine favorabilă faţă de credinţele religioase. Ei credeau că un popor liber nu poate rămâne liber fără credinţa religioasă şi virtuţile pe care aceasta le hrăneşte. Ei au încercat să pastreze statul şi Biserica separate şi autonome. Dar motivele lor erau foarte diferite de agenda revoluţionară din Europa. Părinţii Americii nu au confundat statul cu societatea civilă. Nu au dorit o viaţă publică radical secularizată. Nu au avut nici o intenţie să scoată religia din sfera publică. Dimpotrivă, ei au vrut să garanteze cetăţenilor libertatea de a-şi trăi credinţa public şi viguros şi să participe cu convingerile lor religioase la crearea unei societăţi drepte. (…) Astăzi, într-o eră a interconectării globale, provocările cu care se confruntă catolicii în America sunt aceleaşi cu cele din Europa: ne confruntăm cu o viziune politică seculară agresivă şi cu un model economic consumist care rezultă – în practică, dacă nu în intenţie explicită – într-un nou tip de ateism încurajat de stat.

Altfel spus: viziunea lumii derivată din Iluminism, care a dat naştere ideologiilor criminale ale secolului trecut rămâne foarte prezentă. Limbajul său este mai blând, intenţiile par mai bune şi faţa mai prietenoasă. Dar impulsul său profund nu s-a schimbat – adică visul de a clădi o societate fără Dumnezeu; o lume unde bărbaţii şi femeile pot trăi bazându-se numai pe ei înşişi, satisfăcându-şi nevoile şi dorinţele prin ingeniozitatea proprie.

Această viziune presupune o veritabilă lume “post-creştină”, condusă de raţiune, tehnologie şi inginerie socială eficientă. Religia îşi are locul ei în această viziune, dar numai ca un accesoriu individual de stil de viata. Oamenii sunt liberi să venereze şi să creadă în orice vor, atâta timp cât îşi păstrează convingerile pentru ei şi nu-şi permit să deranjeze munca guvernului, economia sau cultura cu ideile lor religioase.

La prima vedere, acest mod de organizare a unei societăţi moderne incluzând o mare varietate de tradiţii etnice, culturale şi religioase, având filosofii de viaţă diferite, poate părea rezonabil.

Doua Realitati Neplacute

Dar ne frapează imediat două detalii neplăcute.

Mai întâi, libertatea de închinare nu este deloc acelaşi lucru cu libertatea religioasă. Libertatea religioasă include dreptul de a predica, de a învăţa, dreptul de a se reuni, de a se organiza şi de a angaja societatea şi problemele sale în mod public, atât pentru indivizi, cât şi pentru comunităţile de credinţă. Acesta este sensul clasic al dreptului cetăţeanului de a-şi exercita religia potrivit Amendamentului 1 al Constituţiei SUA. De asemenea, este clar implicat de Articolul 18 al Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului. Libertatea de închinare este prin comparaţie o idee mai neimportantă şi mai restrictivă. În al doilea rând, cum se potriveşte retorica toleranţei educatiei seculare cu experienţa de facto a credincioşilor catolici din Europa şi America de Nord din ultimii ani? (…)

Adepţii secularizării de astăzi au învăţat din trecut. Sunt mai pricepuţi în intoleranţa lor; mai eleganţi în relaţiile publice; mai inteligenţi în munca lor de a exclude Biserica şi credincioşii dintre influenţele vieţii morale a societăţii. În următoarele câteva decenii, creştinismul va deveni o religie despre care se va putea vorbi în spaţiul public din ce în ce mai puţin liber. O societate unde credinţa nu se poate exprima public în mod viguros este o societate care şi-a făcut un idol din stat. Şi când statul devine idol, bărbaţii şi femeile îi devin jertfă. (…)

A Trai in Adevar

Un catolicism de rezistenţă trebuie să se bazeze pe încrederea în cuvintele lui Hristos: “Adevărul vă va face liberi”. (…) Catolicii azi trebuie să îşi vadă astfel misiunea: “a trăi în adevăr”.

“A trăi în adevăr” înseamnă a trăi dupa cuvantul Domnului din Sfanta Scriptură. Înseamnă proclamarea adevărului Evangheliei creştine nu numai prin cuvânt, ci şi prin propriul exemplu. Înseamnă a trăi fiecare zi şi fiecare moment având convingerea nestrămutată că Dumnezeu trăieşte şi că iubirea Lui este forţa motrice a istoriei omenirii şi motorul oricărei vieţi omeneşti autentice. Înseamnă a crede că adevărurile credinţei merită orice suferinţă şi chiar moartea.

“A trăi în adevăr” înseamnă şi a spune adevărul şi a spune lucrurilor pe nume. Şi asta înseamnă darea în vileag a minciunilor prin care unii oameni încearcă să-i forţeze pe ceilalţi să trăiască.

Doua Minciuni

Două dintre cele mai mari minciuni din lume sunt acestea: întâi, că creştinismul a fost de importanţă relativ minoră în dezvoltarea Vestului; şi a doua, că valorile şi instituţiile Vestului pot fi susţinute fără fundamentare pe principiile morale creştine. (…)

Oamenii care uită cine sunt pot fi mult mai uşor manipulaţi. Acest fapt a fost dramatic ilustrat de Orwell prin “gaura de memorie” în romanul său 1984. În zilele noastre, istoria bisericii şi moştenirea creştinismului apusean sunt trimise în “gaura de memorie”. Aceasta e prima minciună pe care trebuie să o înfruntăm.

Minimalizarea trecutului creştin al Occidentului este uneori făcută cu bune intenţii, din dorinţa de a promova o co-existenţă paşnică într-o societate pluralistă. Dar mult mai frecvent se face cu scopul de a-i marginaliza pe creştini şi a neutraliza mărturisirea publică a Bisericii.

Biserica trebuie să identifice şi să se lupte împotriva acestei minciuni. A fi european sau american înseamnă a fi moştenitor al unei sinteze profunde creştine a filosofiei şi artei greceşti, a dreptului roman şi a adevărului biblic. Această sinteză a dus la apariţia umanismului creştin pe care se sprijină întreaga civilizaţie occidentală. (…)

Societăţile noastre occidentale sunt creştine din naştere şi supravieţuirea lor depinde de supravieţuirea valorilor creştine. Principiile şi instituţiile noastre politice fundamentale se bazează, în mare măsură, pe moralitatea Evangheliei şi pe viziunea creştină asupra omului şi guvernului. Vorbim aici nu doar de teologia creştină sau de idei religioase. Vorbim despre ancorele societăţilor noastre- guvern reprezentativ şi separaţia puterilor în stat; libertatea religiei şi de conştiinţă; şi, cel mai important, demnitatea persoanei umane. (…) Ia-L pe Hristos şi vei distruge singurul fundament autentic al valorilor, al instituţiilor noastre şi al modului nostru de viaţă.

Aceasta înseamnă că nu ne putem dispensa de istoria noastra dintr-o preocupare superficială de a nu-i jigni pe vecinii noştri necreştini. În ciuda zgomotului făcut de “noii atei”, nu există nici un risc de impunere a creştinismului nicăieri în Vest. (…)

Prezentul

Dar indiferenţa faţă de trecutul nostru creştin contribuie la indiferenţa faţă de apărarea valorilor şi instituţiilor noastre din prezent. Şi astfel ajungem la a doua mare minciună dupa care trăim azi- minciuna că nu există adevăr absolut. (…)

Totuşi, în practică, vedem că fără o credinţă în principii morale şi adevăruri transcedentale fixe, instituţiile şi limbajul nostru politic devin instrumente în serviciul unui nou barbarism. În numele toleranţei, ajungem să tolerăm cea mai crudă intoleranţă; respectul altor culturi vine să dicteze discreditarea culturii noastre; învăţatura de tip “trăieşte şi lasă să trăiasca” (“live and let live”) justifică practica “cei puternici trăiesc pe spinarea celor slabi”.

Acest diagnostic ne ajută să înţelegem una dintre marile nedreptăţi din Vestul de azi – crima avortului.

Îmi dau seama că dreptul la avort este o problemă de legislaţie curentă în aproape toate naţiunile occidentale. În unele cazuri, acest drept reflectă voinţa majorităţii şi este impus prin mijloace legale şi democratice. Şi sunt conştient că mulţi oameni, chiar din Biserică, se miră că noi, catolicii din America, punem în centrul mărturiei noastre publice sanctitatea vieţii celor nenăscuţi.

Să vă spun de ce consider că avortul este una dintre problemele majore ale epocii noastre. Mai întâi, pentru că avortul se referă de asemenea la a trăi în adevăr. Dreptul la viaţă este undamentul tuturor celorlalte drepturi ale omului. Dacă acest drept nu este inviolabil, atunci nici un drept nu mai poate fi garantat. Sau spus mai pe şleau: crima e crima, oricât de mică este victima.

Încă un adevăr pe care multe persoane din Biserică nu l-au luat integral în calcul este că apărarea vieţii nou-născuţilor şi nenăscuţilor a fost un element central al identităţii catolice din vremea apostolică.

Vă repet: din primele zile ale Bisericii, a fi catolic a însemnat refuzul participării în vreun fel la crima avortului- fie prin solicitarea lui, prin executarea lui sau facerea lui posibilă prin acţiuni sau inacţiuni din domeniul politic sau judiciar. Mai mult decat atât, a fi catolic a însemnat a protesta contra a tot ceea ce e împotriva sanctităţii şi demnităţii vieţii, aşa după cum a fost revelat de Iisus Hristos.

Dovada se poate găsi în primele documente din istoria Bisericii. În zilele noastre- când sanctitatea vieţii este ameninţată nu numai de avort, infanticid şi eutanasie, ci şi de cercetările pe embrioni şi de tentaţiile eugenice de a elimina pe cei slabi, cei cu handicap sau pe bătranii infirmi- acest aspect al identităţii catolice devine încă şi mai vital pentru adepţii noştri.

Argumentul meu în a menţiona avortul este următorul: acceptarea sa răspândită în Vest ne arată că fără o baza în Dumnezeu sau într-un adevăr mai înalt, instituţiile noastre democratice pot uşor deveni arme împotriva propriei noastre demnităţi umane. Valorile noastre cele mai apreciate nu pot fi apărate numai de raţiune, sau pur şi simplu de dragul lor. Ele nu au o auto-justificare şi nici o justificare interna. Nu există nici un motiv logic sau utilitarist pentru care societatea să respecte drepturile persoanei umane. Există încă şi mai puţine motive să fie recunoscute drepturile persoanelor ale căror vieţi îi împovărează pe alţii, aşa cum sunt copiii nenăscuţi, bolnavii în fază terminală sau persoanele cu handicap fizic sau mental.

Dacă drepturile omului nu vin de la Dumnezeu, atunci ele decurg din convenţiile arbitrare ale bărbaţilor şi femeilor. Statul există pentru a apăra drepturile omului şi pentru a promova prosperitatea acestuia. Statul nu poate fi niciodată sursa acestor drepturi. Când statul îşi arogă această putere, chiar şi o democraţie poate deveni totalitară.

Ce este avortul legalizat dacă nu o formă de violenţă intimă deghizată drept democraţie? Dorinţa de putere a celor puternici primeşte puterea legii pentru a-i ucide pe cei slabi. Într-acolo ne îndreptăm astazi în Occident. Şi am mai văzut-o asta înainte. Slovacii şi mulţi alţi europeni din centrul şi estul continentului au trăit-o.

Relativism

Am sugerat mai devreme că libertatea religioasă a Bisericii e asaltata în feluri nemaivăzute din epocile nazistă şi comunistă. Cred că suntem acum în poziţia de a înţelege mai bine de ce. Scriind în anii ’60, Richard Weaver, un savant şi filosof social american, spunea: “Sunt ferm convins că relativismul va duce în viitor la un regim de forţă”. Avea dreptate. Există un fel de logică interioară care duce relativismul la represiune. Aceasta explică paradoxul că societăţile vestice pot predica toleranţa şi diversitatea în timp ce subminează şi penalizează agresiv viaţa catolică. Dogma toleranţei nu poate tolera credinţa Bisericii că unele idei şi comportamente nu trebuie tolerate pentru că ne dezumanizează. Dogma că toate adevărurile sunt relative nu poate permite gândul că unele adevăruri poate nu sunt.

Credinţele catolice care deranjează cel mai mult doctrinele seculare ale Occidentului sunt cele privind avortul, sexualitatea şi căsătoria dintre bărbat şi femeie. Aceasta nu este o întâmplare. Aceste credinţe creştine exprimă adevărul despre fertilitatea, semnificaţia şi destinul omului.

Aceste adevăruri sunt subversive într-o lume care vrea să credem că Dumnezeu nu e necesar şi că viaţa omului nu are o natură sau un scop inerent. Biserica trebuie, astfel, pedepsită pentru că, în ciuda păcatelor şi slăbiciunilor oamenilor ei, ea este încă mireasa lui Hristos; încă e o sursă de frumuseţe, înţeles şi speranţă care refuză să moară- şi încă e cel mai convingător şi periculos eretic al noii ordini mondiale.

Concluzii

Permiteţi-mi să rezum ceea ce am spus. Prima mea concluzie este aceasta: Ideile au consecinţe. Şi ideile proaste au consecinţe proaste. Trăim azi într-o lume care este sub influenţa unor idei foarte distructive, cea mai rea fiind că oamenii pot trăi ca şi cum Dumnezeu nu contează, iar Fiul lui Dumnezeu nu a venit niciodată pe pământ. Ca o consecinţă a acestor idei proaste, libertatea Bisericii de a-şi exercita misiunea este atacată. Trebuie să înţelegem motivul şi trebuie să facem ceva în această privinţă.

A doua idee este simplu că: nu ne mai putem permite să tratăm dezbaterea despre secularizare- care înseamnă cu adevărat cauterizarea creştinismului afară din memoria noastră culturală- ca şi cum ar fi o problemă a profesioniştilor Bisericii. Apariţia unei “noi Europe” şi a unei “următoare Americi” înrădăcinate în altceva decât faptele reale ale istoriei noastre modelate de creştinism va avea consecinţe nefaste pentru fiecare credincios serios.

Nu trebuie să abandonăm munca dificilă a dialogului sincer. Departe de asta. Biserica mereu trebuie să caute prietenii, domenii comune de acord şi moduri de a aduce argumente raţionale şi pozitive în spaţiul public. Dar e o prostie să astepţi recunoştinţă sau măcar respect din partea elitelor conducătoare şi culturale de azi. Imprudenţa naivă nu e o virtute evanghelică.

Tentaţia Bisericii din fiecare epocă a fost de a încerca să se înteleagă cu Cezarul. Şi e foarte adevărat: Scriptura ne spune să respectăm şi să ne rugăm pentru conducătorii noştri. Trebuie să avem o iubire sănătoasă pentru ţările pe care le numim casă. Dar nu putem niciodată să dăm Cezarului cele ale Domnului. Trebuie să ascultăm de Dumnezeu mai întâi; obligaţiile faţă de autorităţile politice vin mereu pe locul doi. Nu putem colabora cu răul fără a deveni noi înşine treptat răi. Aceasta este una dintre cele mai dure lecţii din secolul 20. Şi e o lecţie pe care sper că toţi am învăţat-o.

Aceasta mă aduce la a treia şi ultima idee pe azi: trăim într-o vreme când Biserica e chemată să fie o comunitate credincioasă de rezistenţă. Trebuie să spunem lucrurilor pe nume. Trebuie să luptăm împotriva relelor pe care le vedem. Şi, cel mai important, nu trebuie să ne înşelăm crezând că, conformându-ne vocilor secularismului şi des-creştinării, putem atenua sau schimba lucrurile. Numai adevărul face omul liber. Trebuie să fim apostoli ai lui Hristos şi al Adevărului pe care îl încarnează. Deci ce înseamnă asta pentru noi ca discipoli individuali? Permiteţi-mi să vă ofer câteva sugestii în chip de concluzie. (…)

Lumea are nevoie urgentă de o retrezire a Bisericii în acţiunile noastre şi în mărturisirea noastră publică şi privată. Lumea are nevoie ca fiecare dintre noi să vină la o experienţă mai profundă a Domnului nostru celui Înviat, alături de ceilalţi credincioşi. Înnoirea Vestului depinde copleşitor de credinţa noastră în Iisus Hristos şi Biserica Sa.

Trebuie să credem cu adevărat în ceea ce spunem că credem. Apoi, avem nevoie să dovedim asta prin mărturia vieţilor noastre. Trebuie să fim atât de convinşi de adevărurile de credinţă, încât să fim dornici să trăim dupa aceste adevăruri, să iubim dupa aceste adevăruri şi să apărăm aceste adevăruri, chiar până la a îndura disconfortul şi suferinţa.

Suntem ambasadori ai Dumnezeului celui viu într-o lume care e pe punctul de a-L uita. Munca noastră e de a-L face pe Dumnezeu real; să fim faţa iubirii Lui; să propunem încă o dată bărbaţilor şi femeilor zilelor noastre dialogul mântuirii.

Lecţia secolului 20 este că nu există graţie ieftină. Acest Dumnezeu în care credem, acest Dumnezeu care a iubit lumea aşa de mult încât şi-a trimis singurul Fiu să sufere şi să moară pentru ea, ne cere să ne trăim viaţa în acelaşi mod curajos, jertfelnic, aratat nouă de Iisus Hristos.

Forma Bisericii şi forma vieţii fiecărui creştin este forma crucii. Vieţile noastre trebuie să devină o liturghie, o jertfă de sine care simbolizează iubirea lui Dumnezeu şi înnoirea lumii. (…)

Să Îl predicăm pe Iisus Hristos cu toată energia vieţilor noastre. Şi să ne sprijinim unii pe alţii- indiferent de preţ- astfel încât, când vom da socoteală lui Dumnezeu, să fim număraţi alături de cei credincioşi şi curajoşi şi nu de fricoşi şi evazivi sau de cei care au făcut compromisuri până când nu a mai rămas nimic din convingerile lor; sau de cei care au tăcut când ar fi trebuit să spună cuvântul potrivit la momentul potrivit. Vă mulţumesc. Şi Dumnezeu să vă binecuvânteze pe toţi.

DECLARATIA DE LA TIMISOARA (un apel la constiinta crestina)
Continuam pina la sfirsitul anului campania de stringere de semnaturi pentru Declaratia de la Timisoara. Mai avem la dispozitie doar 6 saptamini. Va rugam deci pe aceia dintre d-tra care inca nu ati semnat-o sa o semnati si sa o trimiteti la toate cunostintele d-tre pentru a fi semnata. Linkul Declaratiei este acesta: http://www.alianta-familiilor.ro Cum repetam mereu, AFR apreciaza toate semnaturile d-tre si va reaminteste ca doar impreuna va putea fi vocea noastra auzita. Am ajuns la aproape 3.500 de semnaturi. Am dori sa le dublam pina la sfarsitul anului. Pentru asta insa avem nevoie de ajutorul d-tra. Fiecare semnatura conteaza!

Important: Va reamintim din nou ca semnarea Declaratiei se face in doua etape. Bifati linkul si semnati Declaratia. Apoi veti primi un mesaj care va va cere sa confirmati semnatura apasind pe un link de confirmare. Fara confirmarea semnaturii, numele si semnatura d-tra nu vor apare in lista semnatarilor. Linkul de confirmare a semnaturii apare in limba englaza cu urmatorul text: “Thanks for filling out our petition, you’re almost done! Please confirm your signature by clicking on the link below:” (Adica: “Multumim pentru ca ati completat formularul petitiei. Semnarea petitiei e aproape gata. Va rugam confirmati-va semnatura apasind pe linkul de mai jos.”)

Declaratia accepta doar o singura semnatura pe adresa electronica. Ca atare, sugeram ca in situatiile unde doua persoane folosesc aceasi adresa electronica, de exemplu sotul si sotia, semnatura sa fie data in numele ambilor soti, de exemplu “Ioan si Maria Ionescu.”

Pentru Stiri Crestine.ro, AFR

Adaugă comentariu

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.