Ceilalți nouă unde sunt?

Luca 17 : 11 – 19

Capitolul 17 începe prin a-L prezenta pe Domnul Isus învăţând pe ucenicii Săi lucruri privitoare la prilejurile de păcătuire (1-2), la iertarea fratelui (3-4), la micimea credinţei lor (6) şi la nevoia de slujire în smerenie (7-10). Începând cu versetul 11, Luca relatează despre călătoria spre Ierusalim a Mântuitorului. Trecând printre Samaria şi Galilea, la intrarea într-un sat, ucenicii (şi alţii care s-au adăugat grupului, vezi v.20) aveau să înveţe o lecţie importantă dintr-o întâmplare la care au fost martori cu toţii. Lecţia pe care au primit-o cu acest prilej s-ar putea intitula : Majoritatea oamenilor au nevoie de Isus doar când nu au soluţii la propriile nevoi.

I.  LUCRURI CARE SURPRIND ŞI TÂLCUL LOR

Câteva lucruri au darul să ne surprindă în acest pasaj. Le voi prezenta şi vom căuta să vedem ce putem învăţa din ele.

1.       Cei 10 leproşi n-au fost vindecaţi pe loc. Domnul Isus avea puterea să-i vindece imediat, dar nu o face. Îi trimite să se prezinte în faţa preoţilor (v.14^a). Dacă ar fi fost vindecaţi pe loc, am convingerea că toţi cei zece ar fi mulţumit Domnului Isus. Nefăcând aşa, Mântuitorul îi supune pe cei zece la un test. Testul iubirii şi al recunoştinţei. Pe loc poate ar fi spus „mulţumesc”, dar când pentru aceasta era necesar un efort minim, n-au mai fost dispuşi să-l facă. Adesea dorim ca mulţumirea şi recunoştinţa noastră către Dumnezeu să nu ne coste nimic sau foarte puţin. Când ni se cere un preţ pentru a face asta, adesea nu suntem dispuşi să-l plătim.
2.      Deşi nerecunoscători, cei nouă au rămas vindecaţi de lepră. Domnul Isus avea posibilitatea să le aplice o corecţie severă celor care n-au trecut testul iubirii şi al recunoştinţei, dar n-a făcut-o! E drept că aceştia au ratat şansa de a primi şi cel mai mare dar posibil (darul mântuirii), dar măcar nu le-a fost redată boala de care au fost chinuiţi atâta timp. Este expresia dragostei lui Dumnezeu care nu ne face după faptele noastre. II. PÂNĂ UNDE PUTEM VORBI DE ZECE LEPROŞIDacă urmărim cu atenţie textul putem constata că leproşii sunt în număr de zece (adică toţi) până la un anumit moment. Astfel:
   1.     Sunt zece leproşi în stare de suferinţă. Suferinţa i-a unit. Erau împreună împărtăşind aceeaşi boală cumplită. Nu conta niciun fel de diferenţiere etnică, politică, istorică sau de alt tip. Boala, necazul, suferinţa i-a ţinut uniţi.
   2.     Sunt zece leproşi când strigă după Isus. Ei şi-au ridicat glasul toţi împreună după ajutor. Strigătul lor era comun. Suferinţa comună a generat un strigăt comun.
   3.     Sunt zece leproşi în speranţa vindecării. Au plecat toţi cu aceeaşi speranţă, aşteptând vindecarea confirmată de preoţi potrivit rânduielilor vremii. Toţi zece merg pe acelaşi drum al nădejdii de mai bine.
   4.    Sunt zece leproşi în momentul vindecării. Se vindecă toţi cei zece. Câtă emoţie şi câtă bucurie au putut trăi ei în acest moment unic pentru ei. Acesta, din nefericire, rămâne şi ultimul moment în care putem vorbi de zece leproşi. Din acest moment, nu mai sunt zece, ci se separă într-un raport năucitor : 9 : 1!III. CEILALŢI NOUĂ UNDE SUNT?

      Întrebarea nu este adresată samariteanului care s-a întors, ci tuturor celor prezenţi, care au fost martori la acest eveniment  (v.18).  Lecţia pe care aveau să o înveţe ucenicii şi ceilalţi avea în vedere două aspecte :

          a) Domnul Isus oferă curăţirea tuturor, fără excepţie.

      b) Nu toţi oamenii sunt gata să mulţumescă pentru asta.

      Încercăm să răspundem la întrebarea Mântuitorului pornind de la relatarea textului şi de la realităţile vremii noastre :

      1.    Pe drumul necredinţei alimentate de obsesia nevoii. Aveau o nevoie. Erau în suferinţă. Erau sub obsesia acestei nevoi încât nu mai conta Persoana care le-a dăruit speranţa! Dacă întorcându-se, fără să se fi arătat mai întâi preoţilor, boala ar fi revenit? Era un drum al necredinţei pe care mergeau foarte grăbiţi. Necredinţa aceasta nu i-a privat de vindecare (ce bun a fost Domnul!), dar i-a privat de …mântuire! La testul credinţei, cei nouă au picat! Doar samariteanul a luat acest examen.
      2.    Pe drumul strâmt al interesului personal. Acum grupul nu mai contează. Părerea unuia dintre ei nu mai are nicio relevanţă. Acum fiecare aleargă după „certificatul de sănătate” eliberat de preoţi. Sănătatea lor era mai importantă decât Medicul lor! Ce naiv putea părea în ochii lor samariteanul care s-a întors. Ei n-au nevoie de Isus, ei au nevoie de…sănătate!
      3.    Pe drumul reintegrării şi al recuperării timpului pierdut în izolare. Reintegrarea în societate şi în familie era o prioritate deasupra oricăror alte priorităţi. Nu-i timp de „pierdut” cu întoarcerea la Isus. Reintegrarea însemna pentru ei cu mult mai mult decât a da slavă lui Dumnezeu pentru darul Său.
      4.    Pe drumul necunoaşterii lui Dumnezeu şi a puterii Sale. Samariteanul a priceput cel mai important lucru, şi anume că întoarcerea la Isus nu-i timp pierdut, ci câştigat! Înţelegea că Cel care a vindecat poate să lovească din nou. Are toată puterea. Cei nouă n-au cunoscut acest adevăr. S-ar fi întors să mulţumescă dacă înţelegeau adevărata realitate.

      Unde suntem noi? Lângă Cel ce ne-a curăţit, lăudându-L şi slujindu-I, sau prinşi în capcana unor priorităţi false?

       

       

      Predică a pastorului Ilie Milutin, Coronini, 25.09.2010