Într-o lume care nu e a mea

_MG_4379

Mă simt prizonieră în propriul trup. Aş vrea să pot să-l părăsesc, să-mi crească aripi şi să zbor spre Cer, către Dumnezeul meu. Aş vrea să pot să sparg această carcasă care limitează comunicarea dintre mine şi El. Să elimin orice zid de despărţire, orice barieră dintre mine şi Dumnezeu. Dintre mine şi Domnul meu. Iubitul meu. Tatăl meu.

    Aş vrea ca într-o dimineaţă să pot să-mi iau avânt şi  să sar până Sus. Atât de Sus, încât să-L ating. Să-L văd. Să-I vorbesc. Să-L îmbrăţişez. Să las în urmă Pământul şi să locuiesc cu El. Acolo unde de fapt, îmi e locul Lângă El.

Pentru că da, mă simt străină în lumea în care sunt acum. Mă simt departe de casă, la mii de kilometri depărtare, şi câteodată mă apuc să alerg până epuizez, poate aşa pot să mă apropii mai mult de ţinta pe care o am. De casa mea. Şi casa mea e lângă El. Casa mea nu e aici. Nu poate fi aici. Dacă ar fi casa mea aici, nu m-aş mai simţi ca o călătoare. Ca un musafir la o gazdă cu care se simte incofortabil. Locul meu nu poate fi aici, printre ură, răutate, egoism.

   Uneori, faptul că sunt o străină devine mai real decât orice e palpabil. Devine atât de real, încât simt că mă sufoc, că îmi e cald şi în acelaşi timp frig, că trebuie să fac ceva să plec mai repede. Să mă duc de aici, lângă Dumnezeu.

Dar acestea sunt doar gândurile mele. Gândurile unei femei care ar dori să fie aproape de Dumnezeul ei, şi care uneori falimentează în această apropiere. O femeie care se simte limitată de trup şi de loc. Ciudat, dar am spus cu voce tare ce gândesc şi sună şi mai straniu. Dar acesta e adevărul. Şi Dumnezeul meu vrea să ştie adevărul!

1 comentariu

  1. Poet Paul 11 februarie 2014

Adaugă comentariu

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.