Charles Darwin: Adio teorie!

Redăm astăzi a cincea parte a recenziei cărții lui A.N. Wilson, publicată anul trecut, Charles Darwin, Victorian Mythmaker („Charles Darwin, făuritor de mit”). Părțile anterioare pot fi accesate la categoria Cartea Săptămânii AICI.

Comentariul de astăzi se axează în mod special pe Capitolul 14 al cărții, care de fapt e și cel mai lung și probabil și cel mai important din întreaga carte. E intitulat „Adios, Theory”. Capitolul 14 conține apogeul argumentației lui A. N. Wilson. Recomandăm celor care nu au timp ori răbdare să lectureze întreaga carte, să citească cel puțin Capitolul 14 pentru a înțelege slăbiciunile și infantilitatea teoriilor lui Darwin așa cum le vede și explică autorul.

Competiția lui Darwin

Am încheiat a patra parte a recenziei, publicată pe 2 august, discutînd îndoielile lui Darwin privind corectitudinea ideilor lui și mai ales a explicațiilor și argumentației făcute de el în sprijinul teoriei lui că speciile evoluează unele în altele dînd, în final, naștere speciei umane. Îndoielile lui Darwin au continuat până la moartea lui. În mare măsură ele s-au datorat și cercetărilor făcute, tot în aceeași perioadă, de alți oameni de știință din Europa și chiar Rusia care și ei erau interesați în evoluționism. Și ei au studiat fosile în țările lor de origine dar, spre deosebire de Darwin, au ajuns la concluzii care contraziceau concluziile finale ale lui Darwin. Din nefericire, doar opiniile lui Darwin au prins tracțiune, ele devenind la modă. Teoria lui Darwin a devenit dogma până în ziua de astăzi, o religie seculară în care seculariștii occidentali cred orbește. În cuvintele autorului: „Darwinismul a încetat să mai fie o teorie științifică și a devenit o nouă religie” (Pagina 310).

Curând după publicarea cărții Originea Speciilor în 1859 au început recenziile cărții. Una care aproape că l-a răsturnat pe Darwin de pe piedestal a fost cea făcută de Samuel Wilberforce în publicația Quarterly Review. Wilberforce a fost un creștin devotat cunoscut în istoria lumii pentru eforturile lui de a pune capăt comerțului cu sclavi și abolirea sclaviei. El vedea două probleme fudamentale cu argumentele lui Darwin. În primul rând era analogia lui Darwin între selecția naturală și selecția arficială prin modificarea raselor de animale. Wilberforce puncta faptul că rasele noi de animale nu sunt specii noi de animale, ci doar specii cu caracteristici diferite imprimate în animale prin metode artificiale. Mai mult, rasele noi de animale se sălbăticesc dacă se întorc în natură și nu evoluează în specii noi. În alte cuvinte, caracteristicile noi se transmit doar atâta timp, cât animalele rămân asociate cu specia umană, dar nu despărțite de ea.

În al doilea rând, Wilberforce argumentă, la fel ca Sir Charles Lyell, lipsa din straturile geologice ale terei a oricărei evidente de specii tranzitorii între o specie distinctă și alta. Argumentelor lui Wilberfoce, Darwin a răspuns cu o concesiune pe care toți evoluționiștii după el au acceptat-o: dovezi de acest fel încă nu au fost descoprite, asta dovedind că teoria lui Darwin are lacune, în engleză „gaps”. A.N. Wilson comentează ca din 1859 până azi, deci aproape 160 de ani, darwiniștii nu au fost capabili să dea răspuns acestei provocări lansate de Wilberforce și Lyell: „Din câte știu eu, nici un darwinist nu a dat vreodată un răspuns satisfăcător celor două puncte ale lui Wilberforce” (Pagina 258).

Reacțiile lui Darwin – „adio teorie”!

Citind materialele criticilor, Darwin a înțeles că oamenii de știință din vremea lui i-i puneau la îndoială teoria că, la fel după cum trăsăturile animalelor modificate genetic se moștenesc, se moștenesc și trăsăturile speciilor care se transformă dintr-o specie în alta. Nici o astfel de dovadă nu a fost găsită până în prezent. Argumentul acesta l-a frământat pe Darwin zilnic și încerca din răsputeri să dovedesacă corectitudinea acestui argument în noile ediții ale Originii Speciilor. A dedicat doar un singur capitol acestui subiect spinos. Curios, dar foarte puțin cunoscut și decisiv de important și extrem de relevant, este faptul că printre cele 100.000 de cuvinte scrise de Darwin pe marginile paginilor celor cinci (5) ediții ale Originii Speciilor, se află următoarea frază: „if this were true, adios theory – Dacă asta e adevărat, adio teorie”. (Pagina 279) (!)

Ce înseamnă asta? Darwin a recunoscut că dacă modificările speciilor nu se moștenesc și nu rămân permanente asta exclude posibilitatea transformării unei specii în alta. Asta este, zice A. N. Wilson, călcâiul lui Ahile a teoriei darwiniste. Și, argumentează el, studiile genetice facilitate de descoperirile științifice de la sfârțisul Secolului XX, contrazic și dovedesc ca fiind greșită teoria lui Darwin în întregime. Natural, Darwin nu putea prezice descoperirile științifice din viitor ori dacă ele vor confirma ori submina teoria lui. Concluzia lui Wilson e dură: descoperirile privind sistemul genetic uman din secolul XX „is really lethal to Darwinism”, adică „e fatala darwinismului”. (Pagina 277) Genetica distruge deasemenea argumentul lui Darwin ca selecția sexuală propulsează speciile către supraviețuire și transformare în alte specii. Genetica dovedește nu motivația ci procesul în care, în interiorul aceleași specii, dar nu în afara ei, trăsăturile dominante ale speciei sunt transmise de la o generație la alta.

Dar punctul remarcat de Wilson nu e finalul dezbaterii privind acuratețea ori falsitatea darwinismului. În deceniile de final al Secolului XX ateul britanic Richard Dawkins a căutat să reconcilieze darwinismul cu descoperirile științifice recente, și mai ales genetică, și să resusciteze evoluționismul. Evoluționiștii, în disperare, continua să se atîrne de explicațiile lui Dawkins. Dar, în opinia lui Wilson, un alt punct dificil pentru darwiniști este faptul că Darwin el însuși a avut îndoieli privind teoria lui și că a diluat-o în timp atât de mult încât a ajuns să fie chiar pe cale de dispariție ori abandonată în întregime. În acest sens Wilson afirmă: „cu o singură mână [Darwin] a revizuit Originile, diluînd teoria până la punctul în care nu a mai avut nici un sens, nici măcar în termenii ei fundamentali” (Pagina 292).

Dacă Darwin și-a diluat argumentele inițiale, interesul publicului britanic față de cărțile și teoriile lui s-au diluat și ele în mod semnificativ: doar 311 de exemplare a ultimei ediții a Originii Speciilor au fost vândute. Recenziile ultimei vresiuni au fost tot mai critice și chiar împotrivitoare. Unii din critici respingeau în întregime teoria evoluționistă, iar alții o reformulau să o facă mai viabilă în lumina descoperirilor științifice din Secolul XIX. Alți critici afirmau credința într-o „creație originală” a unei Divinități, și că, dacă înainte de apariția speciei umane speciile au evoluat unele în altele, specia umană a fost creată, și nu este un produs al evoluției speciilor inferioare. Asta a fost teoria fundamentală a lui Wallace: „nu există un antagonism real între revelația creștină și evoluționism” (Pagina 310).

Originea speciei umane

O altă lacună a teoriei lui Darwin, una extrem de relevanță și importanță, este că până acum Darwin nu a suflat o vorbă despre originea speciei umane.

Darwin a răspuns criticilor lui cu o carte devotată în întregime acestei teme: The Descent of Man, în românește Originea omului și selecția sexuală, publicată în 1871. Cartea asta a fost mai lungă decât Originea Speciilor dar, zice A.N. Wilson, un dezastru. Cititorii au fost dezamăgiți de la început. Publicul se aștepta ca Darwin să fie specific și să demonstreze cum exact a apărut ființa umană. Privind „cum”, zice Wilson, „Darwin scrie puțin și vag” (Pagina 296). Wilson caracterizează explicația lui Darwin ca o „luare la razna” ori „luare peste hotar” fără un discurs ori explicație coerentă, „rătăciri” care din când în când căutau o explicație puerilă a evoluției ființei umane din semi-hominizi.

În plus, Wilson scrie că dacă Darwin ar da aceleași explicații astăzi, în Secolul XXI, ar fi văzut ori etichetat ca „most reactionary”, adică „un reacționar extrem”. De exemplu, Darwin îi numește pe băștinașii din Tierra del Fuego, pe care i-a cunoscut în anii 1830 pe parcursul călătoriei lui pe vasul Beagle, drept semi-hominzi, adică o specie intermediară între primate și ființele umane sapiens. Unul din argumentele pe care le-a folosit în sensul acesta a fost că nativii din Tierra del Fuego nici măcar nu au o limbă coerență care ar putea fi numită umană. Aici, însă, Darwin s-a înșelat și și-a dovedit rasismul. Doar cu câteva decenii după călătoria lui în Tierra del Fuego un misionar britanic, Lucas Bridges, s-a dus acolo și a locuit printre ei. Bridges a alcătuit un vocabular al unui trib nativ alcătuit din peste 32.000 de cuvinte. (Pagina 300)

Un merit deosebit a cărții lui Wilson este că, privind originea speciei umane, el discută descoperirile scheletelor unor specii care sunt considerate a fi specii intermediare între primate și homo sapiens. Dovedește, însă, că teoriile acestea sunt eronate și neconvingătoare.

Originea moralității și a valorilor morale

Dacă Darwin a încercat o explicație a originii speciei umane, încercarea lui de a explica originea moralității omului sapiens dezamăgește și mai mult. E una, zice Wilson, să încerci să explici evoluția unor oase, dar mult mai greu să explici originea trăsăturilor morale și valorilor morale ale ființei umane. Cum au apărut ele? De unde? Sunt ele un produs al evoluției? Au apărut și evoluat ele simultan și în paralel cu evoluția și transformarea oaselor și trupului dintr-o specie în alta? Dacă ar fi așa, de ce în lumea animalelor nu se observă moralitate, dragoste pentru aproapele, ori o ierarhie a valorilor? Cum se explică apariția conștiinței? De ce, adăugă, A.N. Wilson, ființele sapines folosesc hârtie igienică pe când animalele nu?

Darwin înceară o explicație a originii valorilor morale bazată tot pe „teoria selecției naturale”. Aici, însă, Darwin sare în gol cu capul în jos. Presupunerea că moralitatea își are originea în „frica de Divinitate” e o concepție eronată după Darwin. În locul acestei teorii, Darwin propune alta: „… prima fundație sau origine a sensulul moralității se află în instinctele sociale, inclusiv simpatia; și aceste instincte fără îndoială au fost dobândite, ca și în cazul animalelor inferioare, prin selecția naturală” (Pagina 305). Unde sunt dovezile în sprijinul acestei presupuneri, întreabă Wilson? Evoluționismul se pretinde a fi o știință bazată pe dovezi palpabile. Întrebarea logică, deci e unde sunt dovezile în sprijinul acestei presupuneri? Nicăieri.

Sursa: Alianța Familiilor din România