Declarația Universală și denaturarea Drepturilor Omului

În urmă cu trei ani, într-una din numeroasele camere obișnuite de negocieri ale Consiliului Națiunilor Unite pentru Drepturile Omului de la Geneva, delegații negociau o rezoluție privind protecția familiei. În cameră s-au format cele două părți cu care ne-am familiarizat deja – țările africane și alte țări în curs de dezvoltare au sprijinit rezoluția, iar cohorta națiunilor seculare occidentale a fost indignată de textul propus.

La un moment dat, un delegat occidental a luat microfonul și a cerut să știe de unde vine acest „limbaj litigios” despre familie. Ea dorea să știe cum au putut delegații să vorbească despre familie ca fiind „unitatea naturală și fundamentală a societății” și a avertizat că delegația ei nu va accepta astfel de termeni.

Reprezentantul principal din Africa a subliniat cu blândețe că limbajul este exact cel folosit în Declarația Universală a Drepturilor Omului și a fost adoptat în întregime din Declarație. În acel moment, delegata occidentală, vizibil jenată, s-a retras și în cameră au izbucnit câteva chicoteli.

Acest episod scurt, nu a fost numai amuzant, ci și ilustrativ.

Declarația Universală a Drepturilor Omului a fost adoptată în unanimitate în anul 1948 de noua Adunare Generală a ONU, formată atunci din 58 de țări, formând o reprezentare geografică globală.

Inițiatorii Declarației au apelat la intuiția comună că fiecare persoană, indiferent de circumstanțe, provocări, privilegii sau merite, are o valoare inerentă, egală cu valoarea tuturor celorlalte persoane. Respectarea demnității a devenit piatra de temelie a tuturor drepturilor omului.

Totuși, toate înțelegerile filozofice s-au încheiat cu această afirmație. Faptul că o bază filozofică robustă lipsește, a permis ca totul și absolut orice să poată atinge statutul de „drept al omului” atunci când este prezentat în contextul demnității. Astfel, drepturile reale ale omului rămân într-o stare de neglijență disperată, iar sistemul complex al drepturilor omului, care s-a născut din Declarație, se arată lipsit de putere și eficiență.

Dacă rădăcina crizei actuale a drepturilor omului se poate identifica încă de la originile Declarației, la fel, tot acolo putem găsi și o posibilă soluție. Deși întrebări fără răspuns au condus la o criză de legitimitate, revenirea la înțelegerea inițială a Declarației ar putea totuși să reorienteze activitatea drepturilor omului spre adevăratul bine comun.

Conformitate fără o fundație

Indiferent de afinitățile politice sau spirituale, Declarația poate fi o lectură provocatoare pentru oricine are un sistem de convingeri puternic. Acest lucru se datorează faptului că Declarația nu urmează nici o paradigmă, nu se supune unei singure credințe și încearcă să aducă unitate între grupuri extrem de separate. Prin faptul că încearcă să fie aplicabilă tuturor, există riscul ca nimeni să nu mai prezinte interes în ce o privește.

În timp ce au fost mulți care au criticat Declarația din diferite motive, conservatorii sunt în acest moment, probabil cei mai vocali în criticile lor. Prin straturile ambigue și limbajul anti-discriminator, se poate înțelege ușor, de ce Declarația a fost capturată cu succes de forțele progresiste, și folosită pentru a le servi drept referință proeminentă pentru agendele controversate, care contravin convingerilor morale ale multora.

Declarația Universală a Drepturilor Omului încearcă să prezinte o viziune universalistă asupra lumii, abordând cele mai importante aspecte legate de drepturile omului din epoca noastră, însă evită, în mare parte, să atingă orice fundament care ar sta la baza răspunsurilor. Și chiar aici se află atât problema principală, cât și valoare primară a Declarației. De ce avem niște drepturi ale omului? De unde provin aceste drepturi? Ce constituie de fapt un drept fundamental pentru om? Astfel de întrebări se leagă de însăși nucleul existenței noastre și de ceea ce înseamnă a fi om.

Pentru credincioși, izvorul demnității noastre se află complet în divinitate. Fără o perspectivă religioasă comună, totuși, este greu să fim de acord asupra unei rațiuni filozofice ferme pentru drepturile omului.

Conștienți de dificultatea de a ajunge la o bază comună la nivel mai profund, existențial, cei care au modelat Declarația, au ales să se concentreze pe chestiuni de importanță practică – și anume, urgența de a evita un război cataclismic la scară largă, din care numai ce ieșise lumea în acel moment. Prin urmare, ei au asigurat Declarația pe o fundație mai subțire, dar viabilă, care nu cuprinde decât un respect comun pentru demnitatea umană. Astfel, Declarația începe afirmând că „recunoașterea demnității inerente și a drepturilor egale și inalienabile ale tuturor membrilor familiei umane este fundamentul libertății, justiției și al păcii în lume.” Acest lucru trebuia să fie suficient, lipsindu-se de orice ar fi fost mai profund, cu care să poată fi toți de acord.

Devierea drepturilor omului

Lipsa unui fundament mai substanțial care să explice demnitatea noastră inerentă a permis numeroasele manipulări ale cadrului drepturilor omului pe care îl vedem astăzi. Soluția demnității a dus la o deturnare a drepturilor omului, care, dacă rămâne necontrolată, ar putea duce la distrugerea întregului proiect pus în mișcare de către Declarație. Dezvoltarea nefirească a noilor „drepturi” inventate în numele demnității pare inevitabilă fără o bază solidă a drepturilor reale.

Nu este surprinzător faptul că o mare parte a luptei pentru drepturile omului se preocupă cu nevoile noastre fundamentale fizice și existențiale. Este vorba exact despre esența persoanei implicate în dezbatere. Libertatea, înțeleasă ca absența oricăror limitări, reprezintă punctul culminant al ambițiilor noastre moderne, iar orice lucru care îl percepem ca stând în cale este marcat ca o constrângere ilegală și o negare a drepturilor omului. „Drepturile sexuale”, avortul, eliminarea drepturilor părintești și educația sexuală radicală pentru copii, constituie astfel probleme sociale actuale, predominante în dispută la ONU.

Putem vedea clar acest lucru prin denaturarea „dreptului la viață” (articolul 3). Comitetul ONU pentru Drepturile Omului a adoptat recent interpetarea oficială a ceea ce înseamnă „dreptul la viață”. Interpretarea lor neobligatorie, dar foarte influentă, susține ideea că doctorii pot eutanasia persoanele care doresc să „moară cu demnitate”. De asemenea, afirmă că fiecare țară trebuie să permită „accesul în condiții sigure la avort” pentru a proteja dreptul la viață al femeilor, chiar dacă legea internațională nu menționează acest „drept la avort” și de fapt protejează viața nenăscută. Organele ONU pentru drepturile omului fac totuși presiuni asupra guvernelor din întreaga lume pentru a schimba legile privind avortul, încălcând astfel Programul de Acțiune al Conferinței Internaționale pe tema Populației și Dezvoltării (1994), care prevede că avortul trebuie stabilit la nivelul legislativelor naționale.

O poveste asemănătoare se desfășoară și în cazul „drepturilor LGBT”. Articolul 1 al Declarației afirmă că: „Toți oamenii se nasc liberi și egali îndemnitate și drepturi”. Deși aparent indiscutabilă, această afirmație se află în prim-planul eforturilor controversate pentru „drepturile LGBT” la ONU. Și într-adevăr, campania LGBT a ONU, în valoare de milioane de dolari, este intitulată „Liber și egal”, și se bazează pe pretinsa susținere a feluritor oameni pentru această cauză, incluzând-o până și pe Maica Tereza – care a fost de fapt o apărătoare vehementă a familiei naturale.

O declarație construită pe găsirea unui consens

Problema pe care o vedem astăzi este că orice lucru poate fi interpretat greșit și considerat un drept fundamental al omului, dacă nu ajungem ori la o înțelegere filozofică comună a lumii, sau dacă nu ne întoarcem la viziunea celor care au întocmit aceast proiect al drepturilor omului bazat pe nevoia de a obține un acord universal. Considerând imposibilitatea celei dintâi variante, este timpul să revenim la abordarea înițială pe care se bazează Declarația. Până nu vom face acest lucru, proiectul va continua să se dezlănțuiască după fiecare preferință, care este etichetată ca un „drept al omului” sub pretextul demnității.

Prin urmare, revenim la originile Declarației în căutarea răspunsurilor. Succesul pe care l-a avut se datorează în mare parte faptului că la momentul acela, lumea avea nevoie disperată de o astfel de declarație. Din cauza ororilor pe care l-a lăsat în urmă războiul mondial, sarcina care ar fi părut altfel imposibilă, a avansat într-un mod semnificativ. Țările participante au arătat o dorință incontestabilă de a face acest proiect să funcționeze, recurgând la aspecte comune de bază, și renunțând la ambiții înalte, numai pentru a ajunge la un acord. Astăzi, lupta pentru agendele controversate a înlocuit atât simțul urgenței, cât și dorința de consens care a condus la finalizarea Declarației.

Bătălia care se dă între drepturile politice și civile și drepturile economice și sociale, este un exemplu marcant al angajamentului de atunci al autorilor Declarației de a rezolva impasurile. Poziția conservatoare, susținută în principal de Statele Unite, se baza pe ideea că atribuirea statutului de drept unei dispoziții economice sau sociale, cum ar fi dreptul la locuință sau la timp liber, ar impune statului obligații nejustificate și ar permite riscul de slăbire a drepturilor fundamentale. SUA se temea, că acest lucru ar permite țărilor să aleagă și să promoveze anumite drepturi pe care le preferă. Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste nu a văzut nici o problemă în ridicarea acestor drepturi economice și sociale la același statut cu drepturile civile și politice și a vrut să impună statelor membre obligații clare ca să garanteze că aceste drepturi sunt îndeplinite. Această neînțelegere a marcat o divergență serioasă, care ar fi putut pune capăt cu ușurință întregului proiect.

Ca rezultat al unui compromis ingenios, toate aceste tipuri de drepturi au fost incluse în cele din urmă, însă drepturilor economice și sociale li s-a adăugat un paragraf însoțitor (articolul 22), care să liniștească temerile părților conservatoare. Prin faptul că ele trebuiesc „realizate în conformitate cu organizarea și resursele fiecărui stat”, drepturile economice și sociale au fost limitate astfel în cât să faciliteze acordul conservatorilor. În același timp, aceste drepturi erau declarate drept „indispensabile”, pentru ca să răspundă cerințelor URSS. Deși nici una din părți nu este perfectă, putem observa o abordare care reflectă intenția autorilor de a realiza un acord reciproc, cu scopul de a adopta cu succes Declarația.

Succesul proiectului privind drepturile omului la nivel internațional depinde de capacitatea noastră de a reveni la linia de bază –  la protecția drepturilor fundamentale descrise în Declarație. Țările sunt libere să combată problemele de îngrijorare morală în propriile legislaturi și instanțe. Aceasta este determinarea inerentă a principiului suveranității pe care se bazează ordinea internațională. Cu toate acestea, la nivel internațional, având în vedere că încă nu avem o înțelegere comună a răspunsurilor finale, principiul consensului care a funcționat și în urmă cu șaptezeci de ani este încă singura cale de urmat.

Relevanța Declarației persistă

Precum a remarcat și Papa Ioan Paul al II-lea, cea mai mare contribuție pe care o aduce Declarația, este viziunea „radicală” și nouă, care susține că neînțelegerile legate de drepturile omului, sunt echivalente cu războiul. Atunci când drepturile omului sunt încălcate, „unitatea organică și ordinea socială sunt distruse, și apoi întregul sistem al relațiilor internaționale este afectat”. Aceasta este principala contribuție pe care trebuie să o protejăm și în prezent. Este necesar să considerăm Declarația un punct de referință definitiv pentru acordul internațional privind drepturile omului. Și trebuie să subliniem limbajul ei real, și să continuăm să denunțăm interpretările nelegitime.

În ciuda susceptibilității la manipulare, contribuțiile enorme ale Declarației nu pot fi diminuate. Felul cum sunt afirmate fără echivoc drepturile fundamentale cum ar fi libertatea de religie și credință (atât în privat, cât și în comunitate cu alții), a menținut țările la un standard legal, care nu existase înainte. Deși Declarația în sine, nu este un tratat și nici nu are propriile organe de forță, instrumentele internaționale privind drepturile omului care au decurs în urma Declarației au putere obligatorie. Astfel, Declarația Internațională pentru Drepturile Omului poate fi acreditată pentru numeroasele victorii juridice pe care le vedem astăzi în întreaga lume.

Conservatorii nu trebuie să abandoneze instituțiile în care încearcă să redefinească drepturile omului în întreaga lume. În timp ce vuietul drepturilor false cel mai probabil nu se va diminua, prin faptul că stăm ferm în apărarea libertăților fundamentale, sperăm să vedem progrese în lupta pentru a pune capăt abuzurilor globale ale drepturilor omului. Tentația actuală este să părăsim instituțiile internaționale și să rezistăm oricărei aparențe de asimilare a agendelor progresiste. Totuși, cea mai bună soluție este, să rămânem în luptă și să continuăm pentru că avem de partea noastră cea mai bună resursă disponibilă și universală – Declarația Universală a Drepturilor Omului.

Sursa: Public Discourse

Scrie un comentariu

Abonează-te la buletinul nostru de
știri creștine