Ucenicia în Evanghelia după Marcu. Partea a IV-a

La Sf. Marcu, ucenicia presupune un răspuns prompt din partea omului chemat de maestru să îl urmeze. Este acceptarea faptului de a fi mereu cu învățătorul și de a participa la misiunea lui. În creștinism, ucenicia înseamnă a călca pe urmele lui Isus, este experiența trăirii în prezența lui. Acest lucru presupune definirea unui nou mod de viață și a unei noi identități ce rezultă din însușirea valorilor, principiilor și idealurilor după care Isus Cristos și-a trăit viața în lume. Evanghelia după Marcu ne spune că oamenii au fost atrași de experiența umană a Fiului lui Dumnezeu. Minunile, mesajul rostit, autoritatea cu care se prezenta înaintea liderilor religioși ai vremii au atras o sumedenie de posibili ucenici. În stilul său caracteristic, evanghelistul nu dă detalii cu privire la natura și structura grupului larg de discipoli din jurul lui Isus, însă menționează laconic un alt episod important cu privire la dinamica uceniciei. Scena este relatată succint în capitolul al treilea și se referă la selecția unui grup de discipoli dintre cei care mergeau după Isus. Textul biblic ne dă senzația că se intră într-o nouă etapă a procesului de ucenicie și ne solicită atenția să înțelegem câte ceva despre semnificația celor întâmplate.

Până în acest punct al desfășurării cărții, Evanghelia după Marcu ne spune că Isus a adresat o invitație concretă unor oameni să vină să îl urmeze (textul menționează cinci dintre viitorii ucenici ai Domnului) și ne lasă să înțelegem că alți discipoli s-au adăugat din proprie inițiativă, convinși fiind de valoarea și misiunea noului învățător din Galileia. Nu știm dacă Isus procedează după o cutumă a epocii sau are o strategie bine definită, însă, după o perioadă de acțiune, se decide să realizeze o selecție a celor care îl urmează. Fără să ne dea nici un fel de informație despre vreun criteriu de alegere și fără să ne spună despre eventuale teste la care au fost supuși potențialii ucenici, Sf. Marcu menționează că Isus s-a suit pe un munte și a chemat la el un grup de discipoli din mulțimea de oameni care îl urma. Textul sugerează că avem o intenție clară a lui Isus de a distinge acest grup și de a i se adresa în privat. Din marea masă de admiratori, maestrul a invitat la întâlnirea de pe munte pe cine a vrut sau pe cine a considerat el de cuviință. Cei selectați răspund și îl urmează pe învățător, probabil fără să știe exact ce urmează. Această scenă a urcării pe munte contrastează cu cea anterioară din pasajul biblic în care ni se spune că o mulțime de oameni (din Galileia, Iudea, Ierusalim, Tir, Sidon etc.) a venit să îl vadă pe Isus. Retragerea dintre cei mulți, împreună cu urcarea pe munte, pare să sugereze o experiență inițiatică, un gest ce presupune trecerea la o nouă etapă a procesului de formare. Scena în sine ne trimite cu gândul la multe exemple similare din VT. Vorbim despre situații în care muntele este prezentat ca un loc preferat al întâlnirii omului cu Dumnezeu, un spațiu incomod, tensional, ce pune mereu la încercare pe cel ce a cutezat să urce. În tabloul analizat, contextul biblic ne permite o asemenea perspectivă a urcușului și a evaluării în contextul uceniciei. Ca și patriarhii odinioară, ucenicilor li se cere un efort de distanțare față de evenimente, de reacțiile maselor de oameni, de deruta creată de minuni și exorcisme, de rutina preocupărilor zilnice. După ce discipolii au avut ocazia să descopere mai bine personalitatea și misiunea învățătorului, după ce devine tot mai clară miza urmării lui (dovedită din confruntarea cu autoritățile sau prin provocarea reevaluării propriei identități și tradiții spirituale) se conturează nevoia de a realiza un nou pas. După o perioadă de acomodare și tatonare, are loc o evaluare: maestrul îi cântărește pe cei ce s-au înscris să îi fie ucenici și ia o decizie cu privire la cei care intră în etapa următoare.

În acest punct ne putem întreba despre sensul acestei etape, despre nevoia unei evaluări. Ucenicia presupune un angajament din partea ambelor părți, maestru și discipol, și lansează un proces ce se bazează pe încredere reciprocă, libertate și afirmarea demnității persoanei. Aceste dimensiuni esențiale nu se așază de la sine în relațiile de ucenicie. Există posibile riscuri și pericole, abuzuri și forme de ratare inerente unei asemenea experiențe umane. Chiar și pentru cei mai bine intenționați pot apărea momente critice, reformulări ale așteptărilor și reevaluări ale scopurilor. Inclusiv pentru maestru pot apărea momente de slăbiciune și ispite cu privire la deturnarea esenței misiunii sale. Aventura uceniciei este o experiență ce presupune o continuă muncă de evaluare. Și maestrul și ucenicul au dreptul și responsabilitatea să analizeze lucrurile: pe sine și pe celălalt; dinamica relației și rezultatele procesului de devenire; strategia și obiectivele stabilite. Pentru sănătatea uceniciei, pentru a îndepărta pericolele și a lăsa la lucru valorile fundamentale asumate este nevoie de discernământ și evaluare. Mai ales în perioada de început, testarea este un ingredient esențial al uceniciei. Cu aceste ocazii evaluative, cei ce s-au grăbit și au înțeles greșit ce presupune ucenicia pot face pasul înapoi sau își pot reafirma angajamentul prin disponibilitatea de a înțelege mai bine și a corecta ce lipsește. De asemenea, maestrul are ocazia să confirme sau să infirme parcursul inițial al discipolilor. Evaluarea maestrului poate presupune delimitarea unor categorii de ucenici, conturarea unor diferențe de potențial și acțiune, definirea unor strategii de lucru diferite pentru fiecare persoană sau pentru grupuri de discipoli. La rândul său, discipolul poate sesiza cum merg lucrurile, dacă relația cu maestrul produce devenire și dacă relația se zidește pe valorile promise.

Sf. Marcu ne arată că selecția realizată de Isus are loc la două niveluri. Primul corespunde invitației de a urca pe munte. Maestrul alege, decide și recunoaște astfel pe cei ce îl vor urma în aventura sa mai departe. Cei chemați acum trec de faza de simpli admiratori, de statutul de indivizi animați de interese trecătoare. Ei pricep că a urma pe Isus înseamnă mai mult decât a beneficia de minuni și semne sau de un statut provizoriu de membru al unui grup ce simpatizează un tânăr rabin. Putem înțelege că s-a întâmplat ceva mult mai profund în ființa lor, că au trecut un test de bază și au depășit nivelul sentimental și visceral al umblării după Isus. Ei au primit confirmarea învățătorului și devin membrii unei noi comunități, parteneri ai unei noi solidarități ce provine dintr-un statut comun. Aceștia sunt ucenicii validați ai lui Isus. În acest cadru inițiatic, în adunarea discretă de pe acel munte, putem aprecia că Sf. Marcu schițează ideea punerii bazelor Bisericii. Noua comunitate a lui Isus se înfiripă pe fundamentul uceniciei. Din cei mulți chemați sunt aleși puțini. Nu este suficient să fii chemat, ci trebuie să dai curs invitației și să urmezi calea maestrului. Acest drum nu este ușor și nu se realizează de la sine. Este un urcuș ce definește și călește o nouă identitate, iar drumul presupune teste și evaluări care confirmă calitatea de ucenic autentic. Nu există ucenici nominali și nu te poți declara singur ucenicul lui Isus fără o validare a acestui statut. Ucenicia nu are de a face cu oameni care au asumat o etichetă și un nume de formă, o poziționare contextuală convenabilă pentru că este la modă sau pentru că aduce beneficii fără efort. Selecția realizată de maestru indică inevitabil spre exigență, seriozitate și disponibilitatea de a asuma condiția învățătorului. Nu este întâmplător faptul că după alegerea ucenicilor Sf. Marcu prezintă o confruntare teribilă a lui Isus cu liderii din Ierusalim, ocazie cu care noul învățător este acuzat că este nebun și că lucrează cu Beelzebul (domnul dracilor). Selecția discipolilor are loc într-un moment în care nu este deloc confortabil să te asociezi cu Isus, într-o perioadă în care identitatea învățătorului este pusă la îndoială de mai marii societății și îi sunt aduse grave acuzații. Ca să rămâi de partea lui îți trebuie ceva: un tip de cunoaștere, încredere, tărie de caracter, curaj. Ca să accepți să îl urmezi și să urci pe munte îți trebuie acel ceva care să te asemene cu maestrul, să fii gata să fii una cu el.

Al doilea nivel de selecție operat de Isus se realizează chiar pe munte, între ucenicii confirmați deja. Textul biblic ne spune că învățătorul a ales doisprezece dintre discipolii aflați cu el ca să-i aibă cu sine și să-i trimită să propovăduiască. Înainte de a comenta această mențiune a Sf. Marcu, este important să mergem mai departe cu scena constituirii unei comunități în jurul lui Isus pe temeiul uceniciei. În context biblic, acest grup restrâns ales de Isus trimite la simbolistica poporului ales și la cele douăsprezece triburi ale lui Israel. Dacă acceptăm acest paralelism (care are rădăcini în profeți și în cărțile de înțelepciune), atunci gestul lui Isus de a distinge un grup mic de ucenici dintre ceilalți indică instituirea unei fundații pentru noua comunitate a lui Dumnezeu în lume: Biserica. Poporul evreu s-a clădit pe cei doisprezece fii ai lui Iacov; Biserica se clădește pe cei doisprezece apostoli aleși de Isus. Israel are o constituție etnică, de sânge; comunitatea lui Isus se zidește pe valoarea uceniciei. Poporul evreu își definește identitatea prin asumarea Legii lui Dumnezeu primită la Sinai; noul Israel se clădește pe vestea bună adusă de Isus Cristos și pe ceea ce el a realizat ca om în lume.

Revenind la sublinierea textului biblic cu privire la alegerea celor doisprezece, se pot observa câteva elemente mai importante. În primul rând, Sf. Marcu ne arată că alegerea făcută de Isus indică trecerea într-o nouă etapă a procesului de ucenicie. Învățătorul redefinește statutul discipolilor de la cei care îl urmează, la cei care sunt împreună cu el. Noua etapă a uceniciei presupune a fi cu Isus, a te identifica cu el și cu misiunea lui. Participarea ucenicilor la condiția maestrului sugerează o apropiere și un tip de relație care a avansat față de perioada primelor tatonări și căutări. Este etapa în care munca de formare, procesul de investire a lui Isus în ucenicii săi ia o nouă dimensiune. În al doilea rând, textul biblic subliniază dimensiunea misionară a alegerii celor doisprezece. Isus le încredințează ucenicilor propria misiune. Pe umerii lor stă responsabilitatea continuității operei maestrului în lume. Aici își găsește ucenicia întreaga ei semnificație: ucenicul este chemat să ajungă asemenea maestrului său, să fie gata să îi ducă mai departe viziunea și misiunea și să fie capabil să pregătească pe alții să facă același lucru. În al treilea rând, textul biblic menționează că Isus le-a dat ucenicilor autoritatea să vindece și să scoată demonii din oameni. Această investire este rezultatul procesului de ucenicie. Adevărata autoritate a maestrului se confirmă prin devenirea ucenicului, prin transformarea ființei lui și conturarea unei personalități care pune la lucru ceea ce s-a dezvoltat prin relația cu învățătorul. Prin natura ei, ucenicia este o devenire în contextul autorității. Maestrul își folosește autoritatea ca să sporească ființa ucenicului, să o conducă spre maturitate și împlinire. De asemenea, învățătorul dă autoritate discipolului, îi lasă spațiu și libertate de manifestare pentru a se contura ca viitor maestru și a fi capabil să se investească în alții. Prin aceste scurte mențiuni din capitolul al treilea, Sf. Marcu schițează traseul viitor al aventurii ucenicilor alături de Isus. Vom identifica anumite detalii ale acestui demers continuând lectura evangheliei cu capitolele următoare.

Dănuț Jemna

Sursa: Alteritas

Scrie un comentariu

Abonează-te la buletinul nostru de
știri creștine