Ucenicia în Evanghelia după Marcu. Partea a IV-a

Maestrul și ucenicii au intrat profund în procesul de formare. Pe de o parte, lucrurile se desfășoară după tiparul epocii și tradiției iudaice. Isus este mereu însoțit de discipoli în activitatea sa și astfel le oferă posibilitatea transformării lor prin interacțiunea directă, observare, formularea de întrebări etc. Pe de altă parte, învățătorul îi implică pe ucenici în confruntările cu liderii religioși și politici din Israel, în problemele oamenilor care vin la Isus după soluții și în tensiunea ce se naște din împotrivirea lumii inteligibile a îngerilor căzuți. Această școală dură nu îi menajează pe cei ce îl urmează pe Cristos, ci le testează mereu credința, convingerile, caracterul. Curba de tensiune a uceniciei atinge niveluri tot mai ridicate. Ne așteptăm să vedem pasul următor și eventual ceea ce declanșează intrarea într-o nouă etapă. Capitolul al șaselea din Evanghelia după Marcu ne spune că Mântuitorul decide să se ducă în locurile natale (în ținutul Galileii, la Nazaret) pentru a realiza și acolo ceea ce făcea de obicei: predica evanghelia, învăța pe oameni, vindeca bolnavii și elibera îndrăciții. Textul biblic ne precizează că localnicii nu îl primesc bine și pun la îndoială misiunea lui. Principala obiecție este legată de identitatea lui Isus: cum poate un fiu de tâmplar (care probabil a învățat meseria tatălui său și a fost ucenic la tâmplărie) să își asume o asemenea poziție de învățător sau rabin?; cu ce putere face el minuni?; de unde are înțelepciunea care îi intrigă pe cei mai mulți?. Concluzia autorului biblic este aceea că Isus nu a putut să își împlinească misiunea acolo, că avea un public necredincios, chiar ostil și a decis să plece în alte locuri.

În acest cadru interesant, când Isus este respins de concetățenii săi, și probabil de familia sa, el decide să își trimită ucenicii să pună în practică lucrurile văzute și auzite de la el. Ne putem întreba de ce acum? Trece maestrul printr-o criză pentru că este respins la el acasă și vrea să vadă dacă este primit în altă parte? Sau este momentul propice pentru ucenici să intre în acțiune și să își evalueze consistența identității lor într-un moment ce pare complicat pentru misiune? Indiferent de răspuns, este clar că ne aflăm într-un punct important al școlii uceniciei. Acest lucru pare să fie trădat și de logica textului biblic. În acest context, Sf. Marcu, aproape ca niciodată până acum, devine meticulos și atent la detalii, prezintă cu atenție, chiar cu finețe, câteva aspecte legate de perioada de practică a discipolilor. Ne oprim și noi asupra unor elemente pentru a învăța despre importanța acestei etape din procesul uceniciei.

Un prim detaliu subliniat de Scriptură este cel al trimiterii. Ca trimiși ai învățătorului, ucenicii primesc responsabilitatea de a duce mai departe proiectul său. Isus i-a mandatat pe ucenici cu misiunea sa și definește calitatea de discipol prin această coordonată fundamentală a continuității operei la care el lucrează. Cu această ocazie se reia obiectivul principal al uceniciei: formarea de oameni care să fie în stare să ducă mai departe o muncă, o tradiție, un sistem de valori. Pentru a evalua capacitatea discipolilor de a da continuitate misiunii maestrului, ei sunt puși la probă, li se dă ocazia să pună în act ceea ce au văzut și auzit. Ucenicia este contextul în care atât ucenicii, cât și maestrul se supun unui test în raport cu ceea ce și-au propus. Dacă ucenicii nu sunt capabili să înfăptuiască ceea ce le cere învățătorul, înseamnă că ceva nu a funcționat până la capăt, că ceva s-a rupt pe drum. Însă, fiindcă procesul uceniciei nu s-a finalizat, etapa aceasta practică nu este doar un test, ci și ocazia de a aduce corective și a depăși anumite limite, de a asuma greșeli și a evidenția lipsuri etc.

Textul biblic ne mai spune că au fost trimiși doi câte doi. Probabil că o explicație a acestei abordări poate fi legată de cutuma iudaică potrivit căreia este nevoie de cel puțin doi martori care să susțină o depoziție. O altă interpretare ar ține cont de realismul acțiunii, pentru că ucenicii sunt trimiși într-o călătorie cu multe riscuri (deplasarea între satele și cetățile din regiunea Galileii nu era o plimbare prin parc). La fel de bine însă, putem considera că această trimitere în grupuri de câte doi reprezintă o altă lecție a uceniciei. Ucenicia nu vizează doar raportul discipol – maestru, ci și relațiile dintre discipoli. Isus a lucrat cu un grup și a construit o viziune comunitară diferită de cea tradițională. Comunitatea celor ce îl urmează pe Cristos are la bază un tip de fraternitate care nu se bazează pe unitatea de sânge, etnie, rasă sau religie, ci pe asumarea aceleiași identități de ucenici ai Domnului (cf. Mc. 3:35). Spiritul de echipă, capacitatea de a lucra împreună cu cineva (care este diferit în gândire și acțiune), disponibilitatea de a depinde de celălalt reprezintă calități importante care se dezvoltă în procesul uceniciei.

Un alt aspect important cu privire la trimiterea ucenicilor este surprins într-o formulă textuală deloc ușor de înțeles: ”dându-le putere peste duhurile necurate”. Fără a intra în detalii hermeneutice, textul pare să sugereze că avem de a face cu un transfer sau o delegare de autoritate de la maestru către ucenici. Prin natura ei, autoritatea presupune această logică a continuității, a primirii și a transmiterii ei mai departe. Învățătorul este o instanță care produce devenire în ucenic, adică duce la o transformare ce sporește ființa lui și îl face capabil să realizeze misiunea învățătorului. În ucenicie, maestrul însuși își dovedește că este o autoritate pentru că, la rândul său, este un trimis, este o investiție a altuia. Evanghelia repetă în numeroase rânduri faptul că Isus și-a asumat această calitate de trimis al Tatălui, care a lucrat mereu sub autoritatea lui și de aceea a avut mereu asistența și călăuzirea lui Dumnezeu în tot ce a făcut. Ideea investirii ucenicilor cu autoritate nu presupune o ceremonie și niște gesturi simbolice (deși se poate face și asta). Este vorba despre o investiție de încredere cu privire la ceea ce este deja clădit în ei prin relația cu maestrul; o confirmare pe care învățătorul o dă ucenicilor că sunt gata de acțiune; o prezență care îi asistă în călătoria lor și le dă girul aflării pe drumul cel bun. Mențiunea autorității asupra duhurilor necurate este în mod clar una ce trimite la miezul iconomiei restauratoare a lui Cristos care repune toate lucrurile în relația lor normală cu Dumnezeu și le scoate de sub robia celui rău. Prin calitatea lor de discipoli ai lui Isus, ucenicii devin exponenții operei mântuirii, coparticipanți la lucrarea lui Dumnezeu în lume.

Este deosebit de interesant faptul că ucenicilor li s-a cerut să se bazeze doar pe ceea ce au primit și nimic altceva, nici măcar pe lucrurile ce țin de subzistență. Textul biblic ne spune că Isus le-a poruncit ucenicilor să nu ia nimic cu ei pe drum: nici pâine, nici bani, nici traistă. Li s-a permis să ia doar un rând de haine, sandale (suport vital pentru a putea parcurge distanțe mari de drum, probabil pe jos, dar și un simbol al pregătirii) și un toiag (instrument ce ajută la mersul pe jos și la protecție, dar și un semn al trimiterii și autorității). Probabil că atât dimensiunea practică a trimiterii, cât și cea paradigmatică funcționează în interpretarea mesajului lui Isus. O călătorie cere pregătire și resurse, adică o logistică costisitoare ce poate împiedica sau chiar deturna scopul ei. Ucenicii trebuie să fie pregătiți pentru misiune, însă accentul cade pe o structură personală articulată și gata de acțiune, pe consistența caracterului și pe învățătura primită de la învățător. În același timp, maestrul le cere ucenicilor să își pună la lucru credința și să se concentreze exclusiv pe misiunea lor, asumând că Dumnezeu le poartă de grijă. Esențial este ca ucenicii să asculte, să se bazeze pe cuvântul învățătorului și să pună în practică ceea ce li s-a spus, în ciuda grijilor și preocupărilor (de la nevoile de bază până la posibilele riscuri și pericole).

Un element important al echipării ucenicilor pentru misiune îl reprezintă discernământul, capacitatea de a surprinde calitatea auditoriului, receptivitatea și deschiderea oamenilor la mesajul și acțiunea lor. Ca strategie, Isus le cere să identifice gazde bune, oameni de caracter și dispuși să susțină misiunea lor. De aceea le recomandă să intre în asemenea case și să se stabilească acolo cât timp vor fi în cetățile vizitate. Să nu uităm că acesta era tiparul misionar al lui Isus. El obișnuia să intre în casele oamenilor, să stea cu ei la masă, să le asculte nevoile, să le ofere un mesaj sau să îi vindece. Cu această strategie Isus și-a identificat și recrutat discipolii. Continuarea misiunii maestrului presupune și grija pentru a face alți ucenici. Ucenicul autentic tinde să fie ca maestrul său, adică să ajungă el însuși un făcător de ucenici. Împlinirea mandatului de trimis al învățătorului implică identificarea de potențiali ucenici, preocuparea de a pune în alții zestrea primită. Este vorba despre o investiție (fie ea cât de mică, în funcție de cât timp stau ucenicii într-o cetate) care cântărește foarte mult pentru ambele părți. Cel trimis are ocazia să fie acum în ipostaza celui care oferă, iar potențialul ucenic are șansa de a vedea la lucru rezultatele procesului de ucenicie.

Textul biblic mai subliniază că în cazul în care ucenicii lui Isus nu sunt bine primiți într-o localitate, este bine să nu intre în dispute sau conflicte, ci să plece de acolo. Acest mesaj este unul profetic și acționează și ca un avertisment. Pe de o parte, urmarea lui Isus presupune libertatea omului, convingerea că ceea ce i se oferă este valoros și determină un angajament. Nu există ucenicie dacă se eludează această bază fundamentală a deciziei libere a cuiva de a urma un învățător. Nu poate progresa procesul de ucenicie dacă discipolului i se reduce sau i se ia libertatea. Dimpotrivă, în acest proces, ucenicul este condus spre o mai mare libertate. Pe de altă parte, textul biblic ne invită la realism. Isus însuși a fost respins de cei din casa lui, de cei din cetatea lui și de oamenii de aceeași etnie și religie cu ale lui. Ucenicii autentici, cei care duc mai departe misiunea învățătorului lor, nu pot avea altă primire, ci vor avea aceeași condiție cu a maestrului.

Concluzia Sf. Marcu la această secțiune (Mc. 6:7-13) este una scurtă și punctează că ucenicii au plecat și au împlinit ce le-a cerut Isus: au predicat despre pocăință, au scos draci și au vindecat oamenii după ungerea cu untdelemn. Cu alte cuvinte, lucrurile au funcționat. Maestrul și-a făcut bine treaba, iar discipolii au ascultat de învățător și au împlinit cele cerute. Acest rezultat este o mărturie că viața ucenicilor s-a schimbat, că transformarea lor este reală și au avansat în procesul formării alături de învățător. Sf. Marcu nu prezintă nimic despre o evaluare a testului practic la întoarcerea discipolilor din acțiune. În pasajul din capitolul 6:30 apare doar o mențiune scurtă cu privire la revenirea celor doisprezece și la faptul că ei i-au spus lui Isus tot ce au făcut și ce i-au învățat pe oameni. Evaluarea este esențială și este parte a procesului. Ea trebuie făcută sistematic, la fiecare etapă și cu maximă seriozitate. Important este ce au pus în practică discipolii, dar mai importantă este devenirea lor. Însă ucenicia nu s-a terminat după primul test practic, indiferent dacă acesta este o mare victorie sau un eșec.

Dănuț Jemna

Sursa: Alteritas