Ucenicia în Evanghelia după Marcu. Partea a VII-a

Ucenicia în Evanghelia după Marcu. Partea a VII-a

După întoarcerea discipolilor din misiune (cap. 6), Sf. Marcu ne prezintă o succesiune de minuni și de confruntări ale lui Isus cu învățații poporului evreu. La toate acestea ucenicii participă în diverse forme: fie activ, la înmulțirea pâinilor, fie pasiv, la disputele lui Isus cu fariseii. În ciuda progresului realizat în procesul de ucenicizare, evanghelistul ține să remarce de câteva ori (în capitolele 6 și 8) faptul că învățătorul îi mustră pe discipoli pentru că nu pricep cu adevărat ceea ce văd și aud. Din textul Scripturii reiese că Isus are anumite așteptări de la ucenici în privința participării la misiunea lui și mai ales cu privire la conturarea unei înțelegeri. Nu este clar subliniat în textul biblic în ce anume trebuia să se concretizeze această cunoaștere și nici cum anume trebuia folosită de apostoli în situațiile concrete la care participă. Mai degrabă, la reproșul lui Isus, Sf. Marcu se simte parcă obligat să adauge o explicație pentru lipsa de receptivitate a celor doisprezece: ”ei aveau inima împietrită”. Aceasta este o formulă biblică din VT ce invită la o atentă muncă de interpretare. Evanghelia ne provoacă, așadar, la o analiză asupra a ceea ce presupune înțelegerea care se dobândește în ucenicie și a cauzelor care îl pot ține pe discipol departe de această țintă.

Prima remarcă a lui Isus se referă la faptul că ucenicii nu au înțeles minunea înmulțirii pâinilor. Această precizare apare în contextul unei minuni mai speciale care are loc în privat, departe de privirile mulțimilor. Totul pare regizat și a fi un test foarte bine pus la punct de învățător. După înmulțirea pâinilor, Isus trimite noroadele la casele lor, pe ucenici îi sfătuiește să treacă marea Galileii spre ținutul Ghenezaret, iar el urcă pe munte singur să se roage. Imaginea trimite la un episod biblic din VT în care Moise urcă pe munte la Dumnezeu, iar liderii rămân singuri să gestioneze problemele poporului. În ambele scene, timpul trece, iar lucrurile se precipită, iau o întorsătură nedorită și se ajunge la un deznodământ negativ. Ucenicii sunt pe mare și vâslesc din greu și par depășiți de situație, au nevoie de ajutor. Apoi îl văd pe Isus venind pe apă. El vrea să treacă pe lângă ei (sau se face că trece pe lângă corabie), dar ucenicii îl văd, se sperie și cred că au de a face cu o himeră (phantasma). După ce Isus urcă în corabie și încetează vântul, el vorbește cu discipolii și le spune să aibă încredere, să nu se teamă. Totul se consumă rapid, fotografic, iar rezultatul este uimirea și încremenirea ucenicilor, fără nici o replică, fără nici un gest concret. Scena este foarte vizuală, densă, desprinsă parcă dintr-un film suprarealist. Nimeni nu se aștepta să apară Isus în acest fel, după cum și replica apostolilor este surprinzătoare. Morala din text pare să ne spună că reacția ucenicilor nu este cea bună, că au picat testul și că maestrul aștepta altceva. Atunci, care ar fi fost comportamentul dorit, reacția matură? Ce anume le-a scăpat ucenicilor din lecția înmulțirii pâinilor de nu au fost capabili să gestioneze altfel evenimentul de pe mare și apariția lui Isus? Ce înseamnă că inima le era împietrită?

Eșuarea la examen arată că, probabil, ceva nu s-a dislocat încă în ființa ucenicului. Experiențele prin care i-a trecut maestrul au fost edificatoare și ne așteptam să aducă un tip de transformare în profunzime, o maturitate. Asupra acestui salt se îndreaptă testele maestrului. Când ucenicii revin din misiune plini de entuziasm, în loc să li se recunoască faptele și să fie încurajați sunt supuși unui examen pe care nu îl trec și apoi unei morale aproape dezarmante. Este maestrul prea exigent? Scena înmulțirii pâinilor ne arată cum stau lucrurile. Ucenicii au participat la atâtea experiențe extraordinare cu învățătorul lor, ei înșiși au realizat minuni în călătoria misionară. Aflați în fața unei nevoi precum cea de a hrăni mulțimea de oameni, singura soluție propusă este aceea de a merge prin sate să cumpere de mâncare. Faptul că nu au îndrăznit altceva, inclusiv să ceară o minune, arată că în ființa lor încă nu s-a realizat acel ceva așteptat de învățător. Inima împietrită corespunde unei ființe opace, fixate, în care devenirea nu este actuală. Această împietrire nu se referă la o lipsă de cunoaștere a unui enunț rațional, a unui adevăr teologic (cum ar fi dumnezeirea lui Isus), ci mai degrabă la o lipsă de încredere, de cunoaștere în profunzime a învățătorului, o lipsă de curaj de a merge mai aproape de el și de a ieși din sine pentru a face acest pas. Ucenicii asistă la minuni ca la experiențe religioase și culturale comune, specifice epocii și tradiției lor religioase. Pentru ei, Isus este încă doar un rabin, cel mult unul extravagant care face multe lucruri interesante, însă adevărata sa identitate nu i-a străpuns, nu a condus la o mutație semnificativă în propria lor identitate. Mirarea și încremenirea în fața minunii sunt semnele obișnuite ale omului nepătruns de acțiunea credinței sau care este antrenat de o credință superficială care are mereu nevoie de semne și minuni. Iată, așadar, o primă lipsă în structura ucenicului: incapacitatea de a depăși cutumele și contextul cultural; trăirea uceniciei cu această distanță ce provine din asumarea mecanică a unei cunoașteri asimilate din tradiție, atât despre procesul uceniciei, cât și despre maestru; trasarea unor așteptări la fel de comune și ușor de formulat, eventual de atins; nici o forță creatoare, nimic original, fără o miză personală concretă.

Mai trebuie observat că ucenicii au picat un test care are de a face cu lipsa învățătorului din preajma lor și într-un context destul de complicat: noapte, oboseală, o mare potrivnică, vânt intens, dezorientare. S-au simțit oare părăsiți? Apare prea repede această experiență a lor fără să fie în prezența maestrului? Sau putem înțelege acest test ca parte a strategiei învățătorului de a-i pregăti încet pe discipoli pentru etapa dificilă a desprinderii? Foarte posibil să fie așa. Grija maestrului este să sprijine dezvoltarea unor personalități bine conturate, nu a unora care să aibă mereu nevoie de tutelă. El dorește ca ucenicii să ajungă la maturitate, și nu niște ființe blocate în proiect și incapabile de exercițiul propriei libertăți. Trimiterea ucenicilor singuri pe mare reprezintă un gest care anunță trimiterea lor în lume, dar fără să mai aibă aceeași asistență a învățătorului. Textul biblic este sugestiv și subliniază că Isus i-a trimis înaintea lui de cealaltă parte a mării. Acest lucru ne amintește de recenta trimitere a apostolilor prin localitățile din Galileia, unde ei au folosit autoritatea dată de Isus și au făcut minuni. Probabil că maestrul se aștepta ca și în această trimitere să își asume ceea ce au primit, să pună la lucru ceea ce au văzut la învățătorul lor și să își ducă până la capăt călătoria cu bine. Lecția acestui test pare a fi legată de capacitatea ucenicilor de a realiza misiunea încredințată fără să mai dispună de prezența fizică a învățătorului și să utilizeze cu încredere ceea ce au primit de la el. Dacă acest lucru nu s-a realizat nu înseamnă că în ființa lor nu s-a schimbat ceva, că nu au beneficiat în mod real de autoritate în misiunea lor. Constatăm mai degrabă că procesul de formare nu s-a încheiat și că mai este nevoie de timp și de lecții concrete pentru a realiza acel salt spre maturitate.

Un alt avertisment al lui Isus dat ucenicilor cu privire la faptul că nu înțeleg și că au inima împietrită are loc după o nouă minune prin care Isus înmulțește pâinile și peștii pentru masele de oameni și după o dispută pe care învățătorul o are cu fariseii (cap. 8:1-21). Utilizând metafora aluatului (care are o încărcătură biblică negativă), Isus atrage atenția ucenicilor asupra capacității fariseilor și a regelui Irod de a corupe și a influența oamenii cu idei și învățături dăunătoare. Răspunsul ucenicilor la acest mesaj este calificat de Sf. Marcu unul tipic pentru niște necredincioși care discută între ei propria lor înțelegere și o refuză pe cea oferită de Isus. Comentariul maestrului la cele spuse de ucenici este unul împrumutat din VT, un mesaj adresat de Dumnezeu celor care nu ascultă de cuvântul profetic și nu-l împlinesc. Fariseii și Irod erau oamenii cei mai reprezentativi pentru cei care nu cred în Isus și resping mesajul lui, pentru cei cu inima împietrită. Întrebarea lui Isus, ”aveți inima împietrită?”, este una retorică și îi provoacă pe ucenici să își evalueze situația. Învățătorul este dur, avertismentul este pe măsură pentru că atenționează cu privire la pericolul ignoranței celor care nu cred în el și îl contestă.

Așa cum ne prezintă Sf. Marcu evenimentele, suntem tentați să remarcăm o foarte interesantă abordare a învățătorului în privința formării ucenicilor. Repetiția nu este mama învățăturii, dar este o ocazie de a relua anumite aspecte ale unor lecții neînvățate. Textul biblic ne spune că a doua scenă a înmulțirii pâinilor se repetă aproape identic cu prima: identificarea unei nevoi, o provocare a maestrului și un răspuns total inadecvat al ucenicilor. Este ca și cum istoria aceasta nu s-a mai întâmplat. Aceeași opacitate și aceeași lipsă de prezență de spirit îi caracterizează pe discipoli din nou. Nimeni nu și-a amintit scena precedentă, nimeni nu a pomenit despre prima minune, nimeni nu a avut curajul să menționeze că prezența lui Isus cu ei reprezintă deja o soluție. Pare amețitoare această lipsă de organ, această ignoranță a discipolilor. Cum să uiți o minune în care ai hrănit cinci mii de bărbați cu cinci pâini și doi pești și ai strâns douăsprezece coșuri cu resturi? Aproape supărat, învățătorul formulează o serie de întrebări retorice cu privire la această incapacitate a ucenicilor de a vedea, auzi și a-și aminti. Este un apel la simțurile discipolului, nu la cele pentru lumea sensibilă, ci la cele care deschid ființa către sensuri, discernământ și o receptare a lucrurilor din spatele evenimentelor. Dojana lui Isus este una dificil de descris, este una suferindă. După toate acestea, întreabă maestrul: ”tot nu înțelegeți?”.

Avertismentul cu privire la ucenicie pare a fi unul destul de clar. Pe de o parte, se subliniază realismul procesului. Este un efort de ambele părți, învățător și discipol, cu riscuri și provocări. Nimeni nu oferă garanții pentru un final anume, fiindcă este nevoie de o angajare în plan relațional și de o chirurgie în plan ființial. Edificarea ucenicului nu este un proces facil. Este nevoie de efort, de teste și eșecuri, de reveniri și evaluări, de munca explicațiilor și confruntărilor, de un tip de energie și meșteșug din partea învățătorului ca lucrurile să nu cadă în deznădejde. Un pericol real îl reprezintă imitația, mecanica unei experiențe comune și formularea unor așteptări false. Pe de altă parte, se subliniază miza. Ucenicia nu se reduce la un mecanism de predare a unui set de cunoștințe sau la un efort de dobândire a unor competențe practice. Mai mult decât acestea, vorbim despre un proces de transformare a ființei ucenicului, de o devenire a acestuia care conduce la o altă perspectivă asupra realității și sensului existenței. Este vorba despre o schimbare în profunzime care aduce alte înțelesuri cu privire la dinamica existenței în ansamblul ei și la evenimentele din viața de zi cu zi. Înțelegerea ce se construiește în ucenicie are de a face cu o transformare substanțială a modul de existență a ucenicului și cu o recalibrare a tuturor facultăților prin care acesta percepe complexitatea realității și se raportează la ea.

Dănuț Jemna

Sursa: Alteritas

Scrie un comentariu

Abonează-te la buletinul nostru de
știri creștine