Ucenicia în Evanghelia după Marcu. Partea a VIII-a

Ucenicia în Evanghelia după Marcu. Partea a VIII-a

În activitatea lui Isus și în relația cu discipolii are loc o schimbare importantă din momentul în care Mântuitorul începe să le vorbească ucenicilor despre patimile și moartea sa. Înainte de intrarea triumfală în Ierusalim, Sf. Marcu menționează de trei ori că învățătorul se destăinuia ucenicilor și le spunea despre ceea ce îl așteaptă la finalul misiunii sale: va fi tăgăduit de liderii poporului evreu; va fi condamnat la moarte pentru lucruri pe care nu le-a făcut; va fi bătut și batjocorit de oameni; va fi omorât, dar a treia zi va învia dintre cei morți (cf. cap. 8-10). Am văzut că maestrul deja începuse munca de pregătire a ucenicilor pentru etapa finală de desprindere și pentru perioada ce va urma după plecarea lui. Așadar, lucrurile intră în linie dreaptă către ultima parte a misiunii lui Isus și către ultimele lecții pentru ucenici. Din textul biblic, putem observa că intensitatea procesului uceniciei atinge alte cote. Subiectele discutate sunt mai profunde, întrebările discipolilor arată o altă maturitate, iar provocările învățătorului sunt și mai însemnate. Așa cum vom vedea, în acest stadiu Isus reia fundamentele uceniciei, reafirmă paradigma propriei misiuni și îi invită pe discipoli la o evaluare a ceea ce au înțeles și a disponibilității de a pune în aplicare valorile cerute de maestru.

După prima mărturisire a lui Isus cu privire la evenimentele ce vor urma în Ierusalim (cap. 8:31), are loc un discurs public al învățătorului pe o temă la care ucenicii și auditoriul probabil că nu se așteaptă. Isus pare tot mai ferm și mai decis să tranșeze lucrurile cu privire la miza misiunii sale. El afirmă răspicat că sensul întregii existențe depinde de modul în care omul răspunde invitației de a-l urma, de a fi ucenicul lui. Asistăm, așadar, la o deschidere a orizontului uceniciei pentru toți cei dispuși să accepte chemarea și exigențele Mântuitorului: ”dacă voiește cineva să vină după mine, să se lepede de sine însuși, să-și ia crucea și să mă urmeze”. Textul continuă cu un mesaj cu conotații soteriologice și escatologice, însă cheia rămâne raportarea la Isus Cristos, acceptarea identității lui și asumarea calității de discipol al său. Două lucruri importante sunt subliniate în invitația învățătorului. Primul este surprins de afirmația paradoxală din prima parte a citatului biblic menționat. Este nevoie de voință și libertate ca să devii discipol al lui Isus, iar în același timp presupune renunțarea totală la sine. Respectul absolut pentru libertatea persoanei stă la baza uceniciei creștine și a spiritualității care se clădește pe acest mod de viață. Când această libertate este încălcată sau confiscată prin mecanisme instituționale sau de putere, se pierde și legitimitatea utilizării statutului de creștin sau al celui de ucenic al Domnului. Acest fundament al uceniciei reprezintă un reper esențial pentru comunitatea care se naște ca urmare a vieții și misiunii învățătorului. În același timp, a deveni discipolul lui Isus înseamnă un act profund de renunțare la modul propriu de viață. Calitatea de discipol presupune asumarea unei noi identități, o devenire care cere din partea omului o totală abandonare, o totală deschidere pentru transformare și construire a unui nou statut. A fi ucenic înseamnă să aparții unei relații speciale cu învățătorul și unei comunități care își fundamentează modul de viață pe un sistem de valori aparte. Toate acestea construiesc o viață nouă și un nou sens al existenței. Al doilea aspect are în vedere asumarea condiției umane și a misiunii învățătorului. Textul biblic utilizează sintagma ”să-și ia crucea” pentru a crea această corespondență între experiența oricărui ucenic și cea a maestrului. Vocația discipolului este continuarea misiunii învățătorului, trăirea unei vieți după aceleași principii, standarde și valori. Statutul de ucenic se confirmă mereu prin actualizarea operei maestrului și prin expresia unei vieți care îl arată mereu pe învățător ca sursă și model.

A doua subliniere a textului biblic cu privire la mărturia lui Isus despre ceea ce va urma în Ierusalim conține și mențiunea Sf. Marcu despre faptul că ucenicii nu înțeleg acest mesaj în profunzime (cap. 9:32). Ei nu pot înțelege nici cum este posibil un asemenea sfârșit tragic al maestrului și nici implicațiile acestui scenariu pentru ceea ce va urma. Dimpotrivă, discipolii au început să poarte discuții cu privire la cine va fi mai mare între ei după plecarea învățătorului. Este ca și cum tot ceea ce a făcut Isus se reduce la o școală rabinică ce trebuie dusă mai departe cu un nou management, iar rolul ucenicilor este să asigure continuarea acestui proiect printr-o decizie legată de administrarea autorității. Ca răspuns la preocuparea lor, Isus îi învață o lecție cu cel puțin două aspecte de clarificat. În primul rând, învățătorul resemnifică ideea de a fi cel dintâi, mai mare, conducător, lider sau autoritate. Asistăm la o schimbare de paradigmă care pune centrul de greutate pe slujire, pe disponibilitatea de a fi slujitorul tuturor. Este clar că acest mesaj îl privește mai întâi pe Isus însuși și apoi pe toți cei care decid să îi fie discipoli. Comunitatea clădită în jurul maestrului este așezată pe fundamentul uceniciei. Însă noutatea absolută a acesteia este dată de valoarea esențială a slujirii celuilalt, a iubirii aproapelui. Doar cine înțelege și își asumă o asemenea definiție a uceniciei poate să îl urmeze pe Isus. În al doilea rând, Isus își demonstrează până la capăt autenticitatea și soliditatea misiunii sale. El recunoaște trimiterea și autoritatea lui Dumnezeu în viața sa, așa cum sunt manifestate explicit în formele recunoscute de tradiția iudaică (prin textul biblic, oameni și profeți, ceea ce el a spus și a făcut). Ucenicia la școala lui Isus presupune un ascendent care confirmă și validează autoritatea învățătorului și dă ocazia fiecărui ucenic să se așeze în contextul unei tradiții solide și durabile. Urmarea lui Isus presupune înscrierea într-un lanț de ucenicie, cu experiențe care se leagă de la o generație la alta și dau continuitate misiunii și spiritului învățătorului. Principiile și valorile maestrului rămân actuale în lume printr-o succesiune de discipoli și învățători care au decis să își trăiască viața după modelul lui Isus și sunt gata să pună în alții ceea ce ei au primit.

Cea de-a treia mențiune care anunță patimile lui Isus are loc în contextul apropierii de Ierusalim, după câteva discuții dense între ucenici și învățător (cap. 10). Discipolii sunt tot mai marcați de ceea ce aud, de așteptările lui Isus cu privire la căsătorie și avere (a se vedea confruntarea cu fariseii și cu tânărul bogat) și consideră că ceea ce li se cere este peste putințele omului. Mai mult, proximitatea Ierusalimului îi tulbură peste măsură, astfel încât călătoria devine aproape un chin. Textul biblic ne spune că discipolii mergeau îngroziți după Isus ascultând același mesaj despre moartea învățătorului în cetatea sfântă sau discursuri foarte înalte care dau peste cap mintea și inima omului. În această stare tensionată, un lucru pare important și îi preocupă pe doi dintre cei mai apropiați ucenici ai lui Isus. Ei au întrebări cu privire la viitor și la sfârșitul vieții, la vremurile escatologice. Cei doi frați curajoși, Iacov și Ioan, vor să primească garanții cu privire la finalul drumului și la rezultatele alegerii lor. Ei vor să fie ca învățătorul, să împartă cinstea lui la sfârșitul misiunii. Cu alte cuvinte, textul biblic ne aduce în această situație sensibilă a evaluării uceniciei, a capacității de a ne plasa la capătul drumului. Se pare că ucenicii au asimilat bine înțelepciunea veche care spune că discipolul este chemat să ajungă ca învățătorul și să aibă parte de gloria lui. Și tot din înțelepciunea milenară a lumii antice era destul de clar că ucenicul poate avea parte de o asemenea slavă dacă urmează cu strictețe calea învățătorului. Numai că în cazul lui Isus lucrurile par să fie mult mai profunde. El propune un alt model de maestru și o altă cale de realizare a misiunii. De aceea, Isus întreabă dacă ucenicii sunt dispuși să plătească același preț pe care învățătorul este gata să îl plătească în Ierusalim; dacă sunt deschiși să urmeze calea uceniciei după aceste standarde complet diferite de spiritul epocii. Textul biblic nu ne spune nimic despre reacția lui Isus la cele auzite de la cei doi discipoli. Ne-am fi așteptat să îi laude, să fie mândru de răspunsul lor pozitiv și de deschiderea cu care declară că sunt gata să îl urmeze pe învățător în toate. După cum decurge textul însă, maestrul mută discuția spre sine. Chiar dacă el este învățătorul, Isus își asumă până la capăt rolul de trimis al Tatălui și îi lasă lui această prerogativă a aprecierii și recompensării ucenicilor. În acest moment al evaluării și al apropierii de clipa despărțirii, învățătorul este cel care se smerește și în felul acesta îi ridică pe ucenici. Chiar dacă ceea ce le cere discipolilor este cu neputință de realizat de oameni, maestrul se pune pe sine chezaș și temelie pentru noua experiență umană în lume.

În finalul discuției deschise de Ioan și Iacov, se revine la noua paradigmă a relațiilor dintre ucenici și la modelul adevăratului maestru, la exemplaritatea slujirii totale. Învățătorul vorbește la viitor și privește la comunitatea formată pe experiența uceniciei celor doisprezece. Are speranța că proiectul lui va dăinui, că ceea ce a realizat va fi dus mai departe. El este dispus să plătească prețul suprem, să își dea viața pentru ucenicii săi, pentru toți cei care în mod liber și din înțelegere vor să îi urmeze calea. Pe această jertfă se clădesc valoarea uceniciei și vestea bună a Evangheliei.

Dănuț Jemna

Sursa: Alteritas

Scrie un comentariu

Abonează-te la buletinul nostru de
știri creștine