Filmul „The Two Popes” – în Cinepastila lui Dyo Bodiu

În sfârșit, un film important! Da, judecând acest termen după rigorile zilei: un film care pune degetul pe o anume rană, care ne arată ce trebuie (sic!) să ne arate, care are ceva de spus în plan ideologic. E genul acela de filme care trebuie (sic!) făcute și care trebuie (sic!) vizionate, pentru sănătatea cugetului și a inimii, măcar odată pe an (ce e prea mult nu e sănătos). Musai!

De ce este The Two Popes un film important? E foarte simplu, prieteni: pentru că ideea de bază pe care este construit este cea a dialogului posibil și necesar. Iar asta îi conferă un fățiș caracter anti-ideologic, pentru că ne arată că este posibilă ieșirea din carapace, din absolutismul unei perspective dogmatice nenegociabile, pentru a-l înțelege pe străin, adică pe cel ce gândește altfel. Ideologia îl înstrăinează pe om, construiește granițele unei patrii numai pentru sine și pentru cei de aceeași teapă. Ea este atât de solid ancorată în certitudini (de regulă, fundamentate rațional și, dacă se poate, științific) și în nevoia unei acțiuni imediate, revoluționare, încât nu îi mai permite celui înrobit pe promisiunea ei (raiul pe pământ) să se oprească pentru a-și înțelege aproapele. Ideologiile cer evaluări sumare: ești cu noi sau împotriva noastră, iar dacă ești împotrivă – atenție! –  noi nu luăm prizonieri. Nu există neutralitate pe tărâmul ideologiilor.

Așezat împotriva oricăror imperative politice, sociale și religioase, filmul ne deapănă, în esența lui, povestea unui dialog între doi oameni influenți, situați pe poziții antagonice în privința multor subiecte fierbinți. Asta este „acțiunea” sa. Țara arde, pe când cei doi discută, deapănă amintiri, vizionează meciuri de fotbal. Exact. Asta este ideea filmului, dacă vreți: să ne oprim puțin, pentru vreo două ore. Aveți încredere: va fi bine, chiar dacă nu vom face nimic ieșit din comun, pentru a salva planeta, a aduce armonie între sexe (între toate, câte credeți voi că există), egalizarea veniturilor, pocăirea întregii planete (la baptiști, dacă se poate) sau pentru a aduce pacea prin vreo galaxie prizărită pe la capăt de lume. Poate ieși ceva bun dintr-un astfel de dialog? Nu va fi el o pierdere de vreme? Întreb atât din perspectiva lor, a celor implicați în discuție, cât și din a noastră, a martorilor.

Fiind bazat pe personaje și fapte reale, filmul poate fi abordat ca memorie. Cu toate foloasele și ponoasele aferente, căci memoriile oamenilor sunt imperfecte, subiective, selective, viciate de interese obscure, deformate de trecerea timpului. The Two Popes ne apare ca o superbă țesătură de decupaje media și imagini-amintire, ușor de recunoscut vizual, însă menite ca împreună să ne ofere o poveste, deopotrivă, credibilă și plină de semnificații. O funie împletită în trei: imaginile care deapănă povestea în care protagoniști sunt Anthony Hopkins și Jonathan Pryce, decupajele din emisiuni TV și imaginile-amintire, ce descriu câteva secvențe din viața tânărului părinte Bergolio. Adică ficțiune, obiectivitate și subiectivism.

Amintirile viitorului Papă Francis se cer privite așa cum au fost privite și altele de acest fel în filme, ca actualizări personale,subiective, ale unor evenimente semnificative din viața sa. Peste unele dintre ele s-au așternut decenii bune și, tocmai de aceea, mai importantă decât acuratețea lor este însemnătatea lor din clipa de față. Ele sunt, totodată, și o invitație la apropiere, chiar la o înțelegere a unor profunde conflicte interioare ce își lasă amprenta peste viața unui om în chipuri greu de imaginat.

Pe de altă parte, imaginile decupate din emisiuni TV crează o necesară distanțare a spectatorului de subiect. Spun „necesară” pentru că altfel, în absența acestei țesături, discursul ar risca să fie perceput mai degrabă ca o ficțiune pe baza unor personaje/evenimente reale. Iar cu percepțiile nu ne jucăm. Împreună, așadar, toate aceste tipuri de imagine ne spun ce să căutăm și ce nu în acest film.

Nu se pune problema să ne întrebăm cât adevăr și câtă fantezie găsim în povestea filmului, așa cum o facem de regulă cu filmele bazate pe fapte reale. Mai degrabă, cred că autorii au dorit ca, eliberați fiind de povara deliberării cu privire la veridicitatea poveștii, să căutăm a descoperi în primul rând semnificațiile ei. Astfel, The Two Popes este o memorie credibilă și suficient de obiectivă (ca discurs artistic, să fim înțeleși, nu ca material documentar) pentru a ne fi de folos.

Iar folosul, repet, stă în zugrăvirea pe ecran a unui tablou profund anti-ideologic: dialogul între doi opozanți. Ne este de folos să admirăm acest tablou, chiar dacă nu vom pricepe toate subtilitățile teologice și de politică bisericească ce sunt uneori așezate pe tapet. Ni se oferă un dialog care nu este ambalat ca imperativ al veacului – ar fi păcat să îl primim în acest fel, căci nu am face astfel decât să cădem din lac în puț, adică într-o altă ideologie – ci ca o șansă. A discuta cu aproapele tău, a încerca să îl înțelegi, a-l asculta măcar: iată o șansă căreia prea mulți dintre noi, înfierbântați de pârjolul ideologic ce ne înconjoară pe dinapoi și pe dinainte, îi dăm cu piciorul.

Cu toții avem ceva de pierdut când nu conversăm unii cu alții, mai mult decât păzim  prin dărâmarea punților de dialog. Iată un lucru cu adevărat important. De aceea, The Two Popes își merită vizionarea și este un film important, asta e.

Autor: Dyo Bodiu

Adaugă comentariu

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.