Fărâme de Veșnicie: Confruntând viața

Am ajuns la acel punct în viață în care pot să spun că am trăit destul cât să fac comparații corecte. Ultimii cinci-zece ani au fost ciudați. O serie de eseuri scrise de Timothy Garton Ash vorbesc despre această perioadă, deceniile „fără nume” – de la începutul noului mileniu și până astăzi. Au fost ani în care am fost martori la evenimente extraordinare, acte de violență ieșită din comun, o serie de catastrofe și un șir de eșecuri economice și morale care au tăiat cursul prosperității nesfârșite, destrămând încrederea colectivă în multe instituții.

Cu mulți ani în urmă, Milan Kundera scria despre „insuportabila ușurință de a fi”. Ca mulți alții, și el percepea golirea de conținut a existenței, subțierea vieții și găunoșenia semnificației, fenomene care au loc în condițiile oferite de modernism. Un prieten spune că fenomenul acesta este „vaporizare culturală”. Însă nu vorbim despre o idee vagă sau despre noțiuni ezoterice. Este, de fapt, o descriere a felului în care este percepută viața.

Multă lume din zilele noastre pare convinsă că scopul vieții este tocmai faptul că nu există niciun scop. Ne confruntăm cu ceea ce Nietzsche numea „Das Nichte” – nimicul. Și totuși, filmele pe care le urmărim debordează de tânjire romantică, de viziuni despre alte lumi, de foamea după transcendent, de povești de iubire între vampiri sau de alte lumi care se bucură de mai multă unitate a vieții și ființei. Cu alte cuvinte, suntem puși în fața unei contradicții uriașe între ceea ce un șir de experți ne spun că este real și ceea ce mulți artiști ne îndeamnă să sperăm și să reflectăm. Iar undeva la mijloc suntem noi, cu viața noastră normală de zi cu zi.

Șansă și alegere: să fie doar atât? Să se rezume viața doar la atât? Niște zaruri aruncate, puterea libertății și loteria vieții? Cu multe secole în urmă, o voce sinceră striga: „O, deșertăciune a deșertăciunilor! Totul este deșertăciune.” De ce? Omul reflecta asupra vieții. Căuta fericirea. Căuta dreptatea, satisfacția, semnificația tuturor lucrurilor. Iar călătoria sa de căutare se făcea sub soarele acesta – cu alte cuvinte, încerca să privească viața dinăuntrul ei. Era, așa cum spune Derek Kidner, „o lume fără ferestre”.

Observațiile sale nu se opresc însă acolo. Cartea aceasta ne deschide calea spre o altă perspectivă, una în care există un Dumnezeu – un Dumnezeu care vede, știe și face. Nu este o carte care se cufundă pur și simplu în simpla rezolvare a problemelor dificile ale vieții și nici în ambiguitățile  sale neîntrerupte. Cartea aceasta adaugă ceva. Adaugă o prezență, o perspectivă, invitându-ne la reflecție: Dacă viața este mai mult decât ceea ce putem vedea, mai mult decât ceea ce putem măsura sau cuprinde prin propriile simțuri, atunci asta face cu adevărat diferența.

Cu asemenea diferență, greutatea sau importanța ar reveni la locul său. Absența ar fi înlocuită de prezență, spațiul ar fi ocupat, iar lipsa de noimă ar fi pusă la punct. După cum scria Nietzsche: „Ce care are un de ce pentru care să trăiască poate face față oricărui cum.” Este cale lungă de la această afirmație până la strigătele noilor atei din zilele noastre, care ne invită să renunțăm la iluziile copilărești  și dăunătoare numite de ce și cum și să îmbrățișăm în schimb nimicnicia. Dar dacă Dumnezeul care există și care nu tace este, de fapt, un Dumnezeu al harului, al dragostei și al dreptății? În această nouă zi, pentru toți cei goliți de semnificație, cei confuzi, care încă mai caută, insuportabila ușurință de a fi poate fi întâmpinată de abundența bunătății lui Dumnezeu, un dar primit prin har, nu prin propriile eforturi!

*Acest text a fost redactat de Stuart McAllister, director regional al RZIM pentru continentul american.

Adaugă comentariu

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.