Fărâme de Veșnicie: Suspinul Creației

Ani de zile nu am folosit cuvântul „suveran” ca substantiv. Știam că poate fi folosit și așa – „Ca un suveran”, scria Shakespeare, „radiază prețuire, ochii săi nutrind măreția îndoită” – doar că eu nu-l foloseam astfel. Însă încercările și tragediile au un fel de a ne atrage atenția spre cuvinte și realități pe care altfel le-am fi trecut cu vederea. Creația suspină mai tot timpul, uneori destul de tare încât să ne trezească. A fost o vreme în care, de fiecare dată când închideam ochii pentru a mă ruga, îmi apărea îndată imaginea unui tron – un tron gol. În perioada în care aveam această viziune, mi-am dat seama că neglijasem acest substantiv.  Să fie Dumnezeu Suveranul care ne vorbește și ne ascultă? Folosisem deseori termenul ca adjectiv. Însă asemenea toanelor bune, adjectivele sunt și ele vremelnice.

Prorocul Ieremia descrie un Suveran care nu este trecător, pentru că El pur și simplu este. Suveranitatea lui Dumnezeu nu este o haină pe care ne-o dăm jos atunci când lucrurile merg bine sau când totul merge prost la scară globală. Dumnezeu nu încetează să fie Suveran doar pentru că lumea refuză să vadă acest lucru sau doar pentru că „distant” pare să fie adjectivul preferat. Cuvintele lui Dumnezeu nu-și pierd suveranitatea atunci când nimeni nu ascultă și nu răspunde. Suveranul întregii creații rămâne întotdeauna suveran, va lucra întotdeauna pentru binele nostru și ne va fi aproape întotdeauna. În ciuda lipsei noastre de consecvență, Dumnezeu face toate lucrurile noi.

Ieremia capitolul 6 începe cu o imagine a Suveranului care vorbește unui popor care nu are niciun interes să asculte – un Judecător onorabil, ale cărui cuvinte sunt dezonorate. „Cui să vorbesc?” întreabă Domnul. Întrebarea este una singuratică, reflectând atât prorocul care vorbește, cât și Suveranul, ale cărui cuvinte sunt ignorate. Există, în același timp, o notă de sarcasm: De ce să mă obosesc să mai vorbesc acestui popor care nu ascultă? Însă cuvintele acestea nu sunt un comentariu privitor la comportamentul lui Dumnezeu; Dumnezeu nu-și dă ochii peste cap, alegând calea tăcerii. Mai degrabă, este un comentariu despre cuvintele lui Dumnezeu, încărcate de nevoia de a fi ascultate. Deși urechea noastră le refuză sau le ignoră, Suveranul ne vorbește, cuvintele Sale pătrunzând lumea noastră cu speranță creativă. „Dumnezeu vine întotdeauna”, spune Carlo Caretto. „Dumnezeu vine întotdeauna, pentru că Dumnezeu este viață, iar viața deține forța nestrunită a creației. Dumnezeu vine pentru că Dumnezeu este lumină, iar lumina nu rămâne ascunsă.”(1) Lucrarea creativă a lui Dumnezeu pe tron reface și remodelează lumea. În fiecare cuvânt este învestită o persoană, care îndeamnă reacția lumii la fiecare chemare și la fiecare sunet, îmbiind participarea la semnele noii creații.

Dumnezeu nu caută o supunere oarbă și rigidă, ci o reacție potrivită pentru Suveranul întruchipat în cuvintele lui Dumnezeu și o preocupare pentru întreaga creație. Poporul lui Israel reacționa formal, prin jertfe, însă comportându-se rușinos în alte situații. Este posibil să facem și noi același lucru astăzi, respectându-ne religia în public și în privat, însă pierzând cu totul din vedere faptul că avem darul incredibil de a-L urma pe Cel Preaînalt, o omisiune care ne lipsește de adevărata umanitate. Prin neascultare, israeliții și-au pierdut total capacitatea de percepție. „Sunt dați de rușine…și totuși nu roșesc și nu știu de rușine.” (Ieremia 6:15) Atunci când desconsiderăm invitația de a îngenunchea în fața Suveranului întregii creații, de a face parte din Împărăția pe care Dumnezeu vrea să ne-o arate, pierdem o bucățică din ceea ce înseamnă să fii om.

Nu știu de ce vedeam un tron gol de fiecare dată când închideam ochii, acum ceva vreme. Poate că îl înlăturasem pe Dumnezeu de pe tron cu mult timp înainte să fiu copleșită de tristețea care m-a lovit ca un uragan, înlăturând totul în calea sa. Poate că Dumnezeu mă chema în acele situații în care aveam cea mai mare nevoie de El. Nu știu. Însă tronul acela gol m-a determinat să îl cercetez mai îndeaproape pe Cel care definește suveranitatea însăși. Cuvintele lui Carretto țintesc din nou esența acestei cercetări: „Iată adevărata problemă: Este Dumnezeu o prezență autonomă înaintea ta, așa cum ești tu înaintea prietenului tău, așa cum este o mireasă înaintea mirelui ei, așa cum este Fiul înaintea Tatălui? […] Îl poți întâlni pe Dumnezeu ca pe un om oarecare în calea ta, aruncându-te la pământ în fața lui, așa cum a făcut Moise în fața rugului aprins? […] Îi poți experimenta prezența în intimitatea întunecoasă a templului, așa cum au făcut prorocii? Pe scurt, este Dumnezeu Dumnezeul transcendenței și prin urmare, Dumnezeul rugăciunii, Dumnezeul care stăpânește peste tot ceea ce este dincolo de lucrurile cunoscute? Sau să fie Dumnezeu doar Dumnezeul imanenței, care ni se dezvăluie în fructificarea materiei, în dinamica istoriei, în promisiunea eliberării omenirii?”(2) Este Dumnezeu Suveranul în care îți pui încrederea,  Suveranul din centrul creației, fie ea și o creație care suspină acum la unison?  De pe un tron înalt, Dumnezeu ne cheamă să privim mai îndeaproape, să ne concentrăm asupra semnelor Celui care lucrează să facă toate lucrurile noi, să ne aplecăm asupra darului de a cunoaște un Dumnezeu care este și Suveran, găsindu-ne astfel și liniștea de care are nevoie sufletul nostru.

*Acest text a fost redactat de Jill Carattini, editor general al programului Fărâme de veșnicie de la Ravi Zacharias International Ministries, Atlanta, Georgia.

(1) Carlo Carretto, The God Who Comes (Maryknoll, New York: Orbis, 1974), 3.
(2) Ibid., Intro.

Sursa: RVE România

Adaugă comentariu

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.