PREDICA de DUMINICĂ cu Bebe Ciaușu: Psalmul 16 – Providenţa lui Dumnezeu în suferinţă

În ultimele săptămâni ne-am uitat la câteva capitole din cartea Psalmilor pentru a vedea felul în care „omul după inima lui Dumnezeu” a reuşit să facă faţă situaţiilor de criză din viaţa sa, pentru a şti la rândul nostru ce avem de făcut. Am văzut cum David a suferit de multe ori atât din pricina altora, cât şi din pricina propriei nevegheri.

Dacă studiem cu atenţie viaţa acestui om, realizăm foarte repede că viaţa lui a fost extrem de zbuciumată din tinereţe şi până în momentul plecării sale în veşnicie. Uneori a fost atât de descurajat din cauza situaţiilor pe care trebuia să le confrunte, încât şi-a ridicat glasul spre Creator şi a strigat: „Până când, Doamne, până când?” Este greu să fii nevoit să înfrunţi pericole, necazuri, dureri şi suferinţe; este frustrant să simţi că ai rămas singur în mijlocul furtunii şi nimănui nu-i pasă de tine. Te uiţi în jurul tău şi cauţi ajutor la cunoscuţi, la prieteni, la rude sau la membrii familiei şi s-ar prea putea să nu-l găseşti. Ba chiar să fii confruntat cu o nouă încercare. Nu ai ieşit bine dintr-o situaţie dificilă şi intri în alta. Exact aşa ceva i s-a întâmplat lui David: „Un val cheamă alt val la vuietul căderii apelor Tale, şi toate talazurile Tale trec peste mine” (Psalmul. 42:7).

Sunt situaţii când aştepţi să ieşi dintr-un val, dar când să scoţi capul la suprafaţă să iei o gură de aer care să-ţi permită să supravieţuieşti, vine alt val şi te afundă mai jos în necaz şi durere. Şi dacă ne uităm în jurul nostru, observăm că nu toţi oamenii reuşesc să treacă cu bine peste astfel de situaţii. Unii se sinucid, pentru că atunci când nu mai pot îndura singuri suferinţa, nu au niciun punct de sprijin, aşa cum Îl avem noi pe Dumnezeu.

Dacă vă aduceţi aminte de primul mesaj din această serie despre suferinţă, ne-am uitat să vedem unde trebuie să căutăm ajutorul în vreme de necaz. Unii îl caută în ei înşişi – în puterea, în inteligenţa, în banii lor; alţii îl caută în oameni – fie că sunt din familie, prieteni, rude sau cunoştinţe. Problema este că toate resursele omeneşti sunt limitate şi epuizabile, doar Dumnezeul cel veşnic este inepuizabil ca sursă a dragostei faţă de noi şi a ajutorului pe care ni-l poate acorda. Prin urmare, concluzionam atunci că în vreme de necaz cel mai bine este să cauţi ajutor la Dumnezeu. Dacă David a reuşit să treacă cu bine peste valurile şi talazurile care-l acoperiseră ani la rând, a fost pentru că L-a avut pe Dumnezeu ca sprijin şi adăpost.

După ani de frustrări, când căuta să se ascundă de urmăritorii săi ba prin păduri, ba prin grotele munţilor, ba prin ţările învecinate, David are parte, în sfârşit, de un moment de linişte, de un răgaz binevenit când reuşeşte să se ascundă cu oamenii lui în pustia Zif (întreaga întâmplare este relatată în 1 Samuel 26). Saul, auzind de la locuitorii acelui ţinut că David este acolo, îşi ia repede 3000 de soldaţi viteji şi porneşte în urmărirea rivalului său la tron, sperând ca de data aceasta să-l poată ucide şi să termine odată cu jocul acesta de-a şoarecele şi pisica în care era implicat de câţiva ani.

Într-o noapte, în încercarea de a pune capăt lucrurilor, David hotărăşte să facă o faptă nebunească din punct de vedere omenesc, şi anume să meargă împreună cu unul dintre prietenii lui, Abişai, în tabăra lui Saul, care dormea. Au ajuns până la cortul lui Saul şi a constatat că atât împăratul, cât şi soldaţii care trebuiau să-l păzească, dormeau duşi. Acum, dacă aţi fi fost în locul lui David, ce aţi fi gândit şi ce aţi fi făcut? Probabil aţi fi spus: „Iată-l pe vrăjmaşul meu, care caută să-mi ia viaţa. Domnul îl dă în mâinile mele. Cu o singură lovitură, îl ucid şi scap ţara de acest rege tiranic şi necredincios, iar în săptămânile viitoare pot fi rege în locul lui; îmi pot duce familia acasă şi îmi pot răsplăti prietenii care mi-au fost alături prin pustiuri.” Orice om ar fi gândit aşa. Eu aş fi gândit aşa. Abişai a gândit aşa: „Abişai a zis lui David: «Dumnezeu dă astăzi pe vrăjmaşul tău în mâinile tale; lasă-mă să-l lovesc cu suliţa mea şi să-l pironesc dintr-o lovitură în pământ ca să n-am nevoie să-i mai dau alta»” (1 Samuel 26:8).

Oricine ar fi gândit aşa, dar nu şi David, omul după inima lui Dumnezeu. David ştia că pe capul lui Saul cursese untdelemnul sfânt şi fusese încoronat ca rege peste poporul lui Dumnezeu de marele profet Samuel, că Saul nu era oricine, că nu era un rege ca toţi ceilalţi, ci era „Unsul Domnului”. Chiar dacă-şi pierduse credinţa şi minţile, era încă „Unsul Domnului”, iar David spune: „Nu-l omorî! Căci cine ar putea să pună mâna pe unsul Domnului şi să rămână nepedepsit (…) Să mă ferească Domnul să pun mâna pe unsul Domnului!” (26:9,11).

David nu se uită doar la alternativele imediate – îl ucidem pe Saul şi scăpăm de el – ci  are capacitatea de a privi lucrurile din perspectiva lui Dumnezeu. Şi cred că o astfel de gândire ar trebui să aibă orice copil al lui Dumnezeu.

David se remarcă printr-un lucru foarte inteligent. Îi ia suliţa regelui de la cap, apoi îi ia ulciorul cu apă pe care-l avea prin apropiere şi pleacă. Odată ajuns la o distanţă care-i conferea o oarecare siguranţă, se opreşte pe un deal şi începe să se amuze pe seama lui Abner, căpetenia armatei lui Saul şi păzitorul personal al regelui. David îi reproşează acestuia că nu a fost capabil să-şi apere regele şi că din cauza lui regele ar fi putut fi ucis. Saul aude vorbele lui David şi iese din cort să întrebe dacă cel care strigă este David sau nu. David îi reproşează lui Saul că ascultă de sfatul unor oameni care nu sunt în stare să-l apere, asta însemnând că nu-i interesează atât de mult starea regelui şi a naţiunii, cât îi interesa s-o ducă ei bine pe lângă el. Pe de altă parte, David îi dovedeşte în cel mai practic mod cu putinţă că vorbele sfetnicilor săi, potrivit cărora David caută să-l ucidă pentru a deveni rege în locul lui, erau cum nu se poate mai neadevărate, pentru că dacă ar fi fost aşa, ar fi putut să-l ucidă în seara aceea, fără să ştie cineva cine a făcut-o.

Saul este impresionat de integritatea lui David şi recunoaşte că a greşit urmărindu-l cu atâta înverşunare şi pleacă înapoi acasă, iar David ia din nou drumul pustiei, convins fiind că dacă-şi va încredinţa soarta în mâna Domnului, Domnul va lucra şi el va ajunge rege fără să aibă sângele lui Saul pe mâini.

Psalmul acesta a fost scris în urma întâmplării din 1 Samuel 26, pentru a ne determina să ne gândim la bunătatea lui Dumnezeu când trecem prin situaţii de criză. Să ne aducem aminte că atunci când valurile ne acoperă şi talazurile ne scufundă în durere şi suferinţă, mâna Domnului ne scapă şi ne pune picioarele pe stâncă. Psalmul 16 este menit să ne readucă aminte că atunci când cuptorul e prea încins şi focul prea mare, Dumnezeu vine alături de noi în mijlocul încercării, pentru că-i pasă de noi. David a simţit asta, deoarece a trăit binecuvântarea de a-L vedea pe Dumnezeu alături de el acolo în strâmtorare. Acum ajunsese într-o oază de linişte, fiindcă urmăritorul său plecase înapoi ruşinat. David nu mai trebuia să se teamă pentru viaţa lui o vreme, aşa că avea timp să-şi scoată pana de scris şi bucata de pergament să scrie un psalm de aducere aminte a felului extraordinar în care lucrează Dumnezeu în viaţa celor ce-L iubesc.

Aş vrea să vă prezint un mesaj pe care l-am numit „Providenţa lui Dumnezeu în suferinţă”. Şi primul lucru pe care vreau să-l vedem este că atunci când trecem prin suferinţă,

1. Dumnezeu are soluţii pentru toate problemelor noastre

David începe psalmul acesta rugându-se: „Păzeşte-mă, Dumnezeule, căci în Tine mă încred” (1). Dacă ne gândim la contextul psalmului şi ne reamintim că armata lui Saul de 3000 de oameni era împânzită peste tot în jurul locului unde era ascuns David şi dacă ne gândim la omul lui Dumnezeu care avea cu el mult mai puţini oameni, pe care nici măcar nu i-a luat cu el în tabăra lui Saul, ci şi-a luat un singur prieten, ar fi lipsit de orice logică să ne gândim că ar fi avut sorţi de izbândă dacă n-ar fi mers Dumnezeu înaintea lui să-l apere. David mai trecuse prin situaţii similare şi ştia că nu ar fi avut nici o şansă să scape dacă nu era Dumnezeu cu El.

Mi-l imaginez după acest episod în care i-a făcut de ruşine pe Saul şi pe Abner pentru nesăbuinţa şi răutatea lor, cum stătea pregătit să scrie psalmul şi se gândea cum să-l înceapă. Probabil a tresărit dintr-o dată rememorând evenimentul: „Ce s-ar fi întâmplat dacă Abner deschidea ochii şi începea să strige? Ce s-ar fi întâmplat dacă atunci când am pus mâna pe suliţa de la capul lui Saul, însuşi regele ar fi prins de ea? Ce s-ar fi întâmplat dacă atunci când am pus mâna pe ulciorul de apă, l-aş fi lovit de ceva şi Abner sau Saul s-ar fi trezit?” La gândul acesta, probabil că David şi-a spus: „Doamne, dacă nu ai fost Tu de partea mea, dacă nu m-ai fi scăpat Tu, eram pierdut. Dar m-am încrezut în Tine şi m-ai scăpat.” Şi aşa îşi începe psalmul: „Doamne, păzeşte-mă şi de aici înainte, căci mă încred doar în Tine, Tu eşti scăparea mea. Da, am scăpat pe moment de Saul şi de Abner, dar nu se vor lăsa până nu-mi vor vedea piele-n băţ. Doamne, păzeşte-mă în continuare, căci mă încred în Tine.”

În cine ne încredem când suntem în necaz? La cine alergăm? La cine căutăm ajutor? David a avut izbândă pentru că a alergat la Dumnezeu şi s-a încrezut în El. În cel de-al doilea verset al psalmului el spune: „Eu zic Domnului: Tu eşti Domnul meu, Tu eşti singura mea fericire!”

În cele două versete de început, David foloseşte trei nume diferite ale lui Dumnezeu. Dacă am citi în originalul ebraic ar suna cam aşa: „Păzeşte-mă Elohim, căci în Tine mă încred. Eu zic lui Iahwe: Tu eşti Adonai, Tu eşti singura mea fericire!” Elohim, primul nume folosit de David aici, este Numele pe care evreii îl foloseau pentru a vorbi despre faptul că Dumnezeu este Creatorul şi Susţinătorul universului. Iahwe este Dumnezeul personal care cunoaşte cele mai profunde nevoi ale noastre, iar Adonai înseamnă Stăpân, ceea ce înseamnă că David recunoştea suveranitatea lui Dumnezeu atât peste universul infinit, cât şi peste inima lui împovărată. Dumnezeu este Suveranul universului şi este stăpân peste viaţa noastră, peste problemele şi nevoile noastre. De aceea, merită să ne încredem în El. Dacă ne uităm cu atenţie la universul exterior, la miliardele de galaxii şi dacă ne uităm cu atenţie în universul interior, în fiinţa noastră atât de complexă şi tainică, vom observa că totul se leagă de un fir invizibil care ne duce înapoi la tronul de har al lui Dumnezeu. Probabil de aceea, Iacov a putut să spună că: „Orice ni se dă bun şi orice dar desăvârşit este de sus, pogorându-se de la Tatăl luminilor, în care nu este nici schimbare, nici umbră de mutare” (Iacov 1:17).

Ce mărturie frumoasă face omul lui Dumnezeu: „Sfinţii care sunt în ţară, oamenii evlavioşi sunt toată plăcerea mea. Idolii se înmulţesc, oamenii aleargă după dumnezei străini. Dar eu n-aduc jertfele lor de sânge şi nu pun numele lor pe buzele mele.” De ce? Care este motivaţia lui David? Ascultaţi: „Domnul este partea mea de moştenire”.

Ce mărturie extraordinară! Înconjurat de oameni răi, de păgâni idolatri, de oameni care caută soluţii la idolii de lemn şi de piatră şi sunt gata să-şi cheltuie banii pe jertfele de sânge inutile, David spune: „Eu nu fac aşa ceva, pentru că eu ştiu în cine mă încred. Ştiu cine este Dumnezeul meu. Ştiu cine este partea mea de moştenire!” Cu alte cuvinte, dacă îl ai pe Domnul, ai totul deplin în El.

Am citit undeva că un cetăţean roman foarte bogat avea un fiu răzvrătit, care-l dezamăgea deseori. În acelaşi timp, avea şi un sclav foarte credincios, pe nume Marcellus. Când omul bogat a murit şi i-a fost deschis testamentul, nimeni n-a fost foarte surprins când s-a aflat că lăsase toată averea sclavului Marcellus. Totuşi, tatăl a menţionat că înainte ca testamentul să capete titlu executoriu, fiul avea voie să-şi aleagă orice lucru voia din averea lui, dar unul singur. Fără să stea prea mult pe gânduri, fiul a spus: „Îl iau pe Marcellus.” Şi luând sclavul a luat totul. Este o ilustraţie imperfectă, dar ne ajută să înţelegem că avându-L pe Dumnezeu, de fapt avem totul. Biblia spune că toţi copiii lui Dumnezeu, care cred în Fiul Lui, vor fi moştenitori ai cerului întreg. Ei îl au pe Cristos şi, în consecinţă, moştenesc tot ce este al Tatălui.

2. Dumnezeu este salvarea noastră

Dumnezeu nu doar avea o soluţie pentru problemele lui David, ci El Însuşi era salvarea omului după inima Sa, turnul lui de scăpare în care să se adăpostească şi să stea acolo până ce avea să treacă primejdia. Ascultaţi ce frumos spune el în versetul 7: „Eu binecuvântez pe Domnul care mă sfătuieşte, căci până şi noaptea îmi dă îndemnuri inima.”

De câte ori nu fusese David salvat de Dumnezeu? Adolescent fiind, a fost de multe ori scăpat din ghearele leului şi ursului, mai târziu a fost scăpat de urgia uriaşului Goliat, pentru ca mai apoi să fie, de nenumărate ori, salvat de ura lui Saul. David este o mărturie extraordinară a faptului că Dumnezeu i-a salvat, îi salvează şi îi va salva pe cei care-L iubesc. Uneori ne salvează în mod direct, iar alteori ne învaţă pe noi cum să ieşim dintr-o situaţie dificilă cu care ne confruntăm.

David spune că Dumnezeu este întotdeauna disponibil să ne călăuzească şi să ne înveţe cum să confruntăm fiecare situaţie în parte; chiar şi noaptea ne sfătuieşte. Ni se întâmplă uneori să mergem seara la culcare plini de frământările de peste zi şi să I le încredinţăm Tatălui ceresc în rugăciune. Peste noapte Dumnezeu ne eliberează de orice gând rău şi de orice nelinişte sufletească. Noi spunem uneori că „noaptea este un sfetnic bun”, dar realitatea este că Dumnezeu lucrează în schimbul de noapte şi, de fapt, El este Sfetnicul cel minunat, care ne dă sfaturi chiar şi în timpul somnului. Dar trebuie să ne deprindem să ascultăm vocea Lui. Trebuie să-L cunoaştem pe Dumnezeu şi să ne obişnuim să-I ascultăm glasul, pentru a şti când ne vorbeşte El sau când ne vorbeşte altcineva. A auzi şi a distinge vocea lui Dumnezeu este un semn de maturitate spirituală. Cristos a spus: „Oile mele cunosc glasul Meu.”

3. Dumnezeu este speranţa noastră

Dumnezeu ne oferă soluţii în situaţii de criză, ne salvează din astfel de situaţii şi apoi ne oferă speranţă pentru viitor. Nu putem să nu ne minunăm de claritatea revelaţiei lui Dumnezeu pe care o găsim în Vechiul Testament, ceea ce ne ajută să ne încredem şi mai mult în autenticitatea şi autoritatea Sfintelor Scripturi. Profeţia lui David din Psalmul 16 este impresionantă. Insuflat de Duhul Sfânt, apostolul Petru adevereşte în Fapte 2 că atunci când David vorbeşte în psalmul acesta despre bucuria de a nu-i fi lăsat sufletul în Locuinţa Morţilor şi de nu vedea putrezirea, de fapt vorbeşte despre învierea Domnului Isus Cristos. Şi nu doar Petru spune asta, ci şi apostolul Pavel când le vorbeşte credincioşilor din Antiohia despre înviere. Sub inspiraţia Duhului Sfânt Pavel spune: „De aceea [David] mai zice şi în alt psalm: «Nu vei îngădui ca sfântul Tău să vadă putrezirea.» Şi David, după ce a slujit celor din vremea lui, după planul lui Dumnezeu, a murit, a fost îngropat lângă părinţii săi şi a văzut putrezirea. Dar Acela pe care L-a înviat Dumnezeu n-a văzut putrezirea” (Fapte 13:35-37). Atât Petru, cât şi Pavel, ştiau, datorită inspiraţiei Duhului Sfânt, că profeţia aceasta nu li se aplică lor, ci lui Mesia.

Aici David face un salt în necunoscut – în ceea ce nu poate fi înţeles doar cu ajutorul raţiunii, ci mai ales prin revelaţie divină. În ultimul verset el spune: „Îmi vei arăta cărarea vieţii; înaintea feţei Tale sunt bucurii nespuse şi desfătări veşnice în dreapta Ta”. Cred că omul lui Dumnezeu indică aici două adevăruri fundamentale pentru creştini, şi anume:

A. Adevărul învierii.

Credincioşii Vechiului Testament aveau o revelaţie (şi implicit o înţelegere) mai restrânsă despre moarte şi înviere decât avem noi astăzi, deoarece ei nu aveau Noul Testament. Ei ştiau că pământul cere trupul, iar Locuinţa Morţilor cere sufletul. Însă, prin Duhul Sfânt, David înţelege că nu pământul are ultimul cuvânt de spus cu privire la trupul său, şi nici Locuinţa Morţilor nu are ultimul cuvânt de spus în privinţa sufletului său.

Domnul Isus Cristos a venit în lumea aceasta să plătească preţul răscumpărării noastre, să ne înfieze pentru Dumnezeu şi, pentru că plata pentru păcat implică moartea, El a murit şi a mers în Locuinţa Morţilor. Dar Moartea şi Locuinţa Morţilor n-au putut să-L ţină acolo, pentru că El este autorul vieţii; El este Viaţa, este Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat. Şi când apostolul Pavel le scrie celor din Corint despre importanţa şi însemnătatea învierii lui Cristos, spune că aceasta a fost anticiparea şi modelul învierii tuturor celor credincioşi. Pavel spune: „Căci dacă moartea a venit prin om, tot prin om a venit şi învierea morţilor. Şi după cum toţi mor în Adam, tot aşa toţi vor învia în Cristos, dar fiecare la rândul cetei lui. Cristos este cel dintâi rod, apoi la venirea lui cei ce sunt ai lui Cristos. Iată, vă spun o taină, nu vom adormi toţi, dar toţi vom fi schimbaţi, într-o clipă, într-o clipeală din ochi, la cea din urmă trâmbiţă. Trâmbiţa va suna, morţii vor învia nesupuşi putrezirii şi noi vom fi schimbaţi. Căci trebuie ca trupul acesta supus putrezirii să se îmbrace în neputrezire şi trupul acesta muritor să se îmbrace în nemurire. Când trupul acesta supus putrezirii se va îmbrăca în neputrezire şi trupul acesta muritor se va îmbrăca în nemurire, atunci se va împlini cuvântul care este scris: «Moartea a fost înghiţită de biruinţă»” (1 Cor 15:21-23, 51-54).

Acum este vremea suferinţelor. Trăim pe un pământ degenerat şi chiar dacă suntem copiii lui Dumnezeu, răscumpăraţi prin jertfa Domnului Isus, facem parte din această creaţie supusă deşertăciunii şi robiei stricăciunii şi nu suntem scutiţi de suferinţă. Dar va veni vremea când suferinţa se va sfârşi. Trăim cu nădejdea aceasta şi ne rugăm ca vremea aceea să vină cât mai curând. Al doilea adevăr:

B. Adevărul răpirii

Când Cristos va reveni pe norii cerului şi când trâmbiţa arhanghelului se va auzi în tot universul, morţii vor învia în trupuri slăvite, ca trupul lui Cristos după înviere. Atunci sfinţii vor merge să-L întâmpine pe Cristos în văzduh, după care vor merge împreună în prezenţa Tatălui. Apostolul Pavel spune în 1 Tesaloniceni 5: „Nu voim, fraţilor, să fiţi în necunoştinţă despre cei ce au adormit, ca să nu vă întristaţi ca ceilalţi, care n-au nădejde. Căci dacă credem că Isus a murit şi a înviat, credem şi că Dumnezeu va aduce înapoi împreună cu Isus pe cei ce au adormit în El. Iată, în adevăr, ce vă spunem, prin Cuvântul Domnului: noi cei vii, care vom rămâne până la venirea Domnului, nu vom lua-o înaintea celor adormiţi. Căci însuşi Domnul, cu un strigăt, cu glasul unui arhanghel şi cu trâmbiţa lui Dumnezeu, Se va pogorî din cer, şi întâi vor învia cei morţi în Cristos. Apoi, noi cei vii, care vom fi rămas, vom fi răpiţi toţi împreună cu ei, în nori, ca să întâmpinăm pe Domnul în văzduh; şi astfel vom fi totdeauna cu Domnul. Mângâiaţi-vă dar unii pe alţii cu aceste cuvinte” (13-18).

Ce glorioasă va fi ziua când Îl vom vedea pe Cristos faţă în faţă, îmbrăcaţi în nemurire peste trupurile acestea pline de pofte şi patimi. Mi-aş dori ca revenirea lui Cristos să aibă loc cât mai curând. Aş vrea să aud trâmbiţa arhanghelului şi să văd cum Viaţa biruieşte moartea şi-i eliberează pe credincioşii din morminte. Atunci, cei vii, transformaţi într-o clipă, se vor alătura celor ieşiţi din morminte şi vor zbura spre ceruri să vadă faţa Domnului domnilor şi Împăratului împăraţilor. Va fi cea mai glorioasă zi pe care a cunoscut-o istoria vreodată. Va fi cel mai extraordinar spectacol. Totul va fi frumos şi glorios; văzduhul va fi plin de făpturi noi şi glorioase. Aşteptăm ziua aceea şi, cu gândul că vom vedea faţa lui Cristos cât mai curând, îngânăm cuvintele lui Ioan din Apocalipsa: „Şi Duhul şi mireasa zic: «Vino, Vino, Doamne Isuse!»” Vom merge în prezenţa Tatălui nostru, iar Cartea Sfântă spune că acolo suferinţa şi lacrimile nu vor avea acces. Acolo este doar bucurie, pace şi neprihănire în Duhul Sfânt.

Am vorbit mult în ultimele săptămâni despre suferinţă şi am încercat să vedem cum putem să răzbatem împreună cu Dumnezeu prin ea, să înaintăm pe cale şi să nu ne dăm bătuţi. Dar îngăduiţi-mi să vă spun că va veni o vreme când nu va mai trebui să găsim soluţii la problema suferinţei, pentru că suferinţa nu va mai exista. Ci bucuria veşnică îi va lua locul. Ne rugăm să avem răbdare să privim dincolo de criză, dincolo de nor, să privim dincolo de necaz şi suferinţă şi să credem că suferinţa se va sfârşi. Da aceasta este cea mai bună veste. Dar este o veste bună pentru copiii lui Dumnezeu, care sunt mântuiţi. Pentru cei nemântuiţi, pentru cei care nu sunt ai Lui, suferinţa va continua veşnic. Şi aceasta este cea mai teribilă verste. Un singur lucru va face diferenţa între bucurie veşnică şi suferinţă veşnică: credinţa autentică în Domnul Isus Cristos.

Eşti al Lui? Ai speranţa că vei merge cu El să moşteneşti cerul?

Bebe Ciaușu
Pastorul Bisericii Baptiste din Ineu

 

 

Adaugă comentariu

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.