PREDICA de DUMINICĂ cu Bebe Ciauşu: Psalmul 30 – Îi poți mulțumi Domnului că treci prin suferință?

Uitându-ne în ultimele săptămâni la câteva pasaje din Scriptură care prezintă viaţa lui David, am văzut felul în care a reuşit să treacă peste momentele dificile din viaţa lui. Uneori l-am văzut descurajat, alteori de-a dreptul disperat, fără nici o nădejde, strigând: „Până când, Doamne mă vei uita şi-ți vei întoarce faţa de la mine.” Alteori l-am văzut pe David cântând, deşi cântarea poate era cântată cu lacrimi. Cert este că viaţa acestui om după inima lui Dumnezeu.

Astăzi ne vom opri la un alt pasaj din Scripturi care ni-l prezintă pe David. De data aceasta nu mai este fugărit de nimeni, are un moment de linişte şi compune un psalm de mulţumire, în care spune: „Te înalţ Doamne, căci m-ai ridicat şi n-ai lăsat pe vrăjmaşii mei să se bucure de mine!” (v. 1). Data trecută am încercat să răspundem la întrebarea: Îl poţi lăuda pe Dumnezeu în vremuri de suferinţă? Şi am văzut că David a putut. Repet, cred că de multe ori cântarea lui era scăldată în lacrimi, dar în mijlocul suferinţei, David recunoştea cine era Dumnezeul lui şi ce era gata să facă pentru a-l scoate din suferinţă. Astăzi vreau să merg mai departe şi vreau să încercăm să răspundem la o altă întrebare: Îi poţi mulţumi Domnului că treci prin suferinţă? Îi poţi fi recunoscător Domnului că treci prin suferinţă?

1. Da, dacă înţelegi că Dumnezeu are un scop pentru tine (vv. 1-3)
Dacă aţi observat antetul Psalmului 30, acesta spune: „O cântare făcută pentru sfinţirea Casei Domnului, făcută de David.” Contextul istoric al scrierii acestui psalm ne ajută foarte mult să înţelegem când, de ce şi în ce condiţii a fost scris. Cei mai mulţi exegeţi sunt de acord că Psalmul 30 a fost scris în perioada imediat următoare ducerii chivotului lui Dumnezeu înapoi la Ierusalim după ce ani de zile fusese înstrăinat. După ce trecuse printr-o perioadă extrem de dificilă, din momentul în care Samuel îl unsese ca împărat şi Saul îl urmărise peste tot să-l ucidă, ca nu cumva să-i ia locul pe tronul lui Israel, după ce fugise vreme de 8-9 ani de zile şi se ascunsese cu familie cu tot prin munţi, prin peşteri, prin păduri sau pustiuri, în sfârşit venise momentul când profeţia lui Samuel se împlinise şi coroana regală fusese aşezată pe capul său. În sfârşit era rege.

Aş vrea să intraţi puţin în jocul meu şi să vă imaginaţi că aţi fi în locul lui. Că după o perioadă la fel de grea ca aceea prin care a trecut David, aţi fi în sfârşit încoronaţi ca regi. Care ar fi primul lucru pe care l-aţi face ca rege? V-aţi gândi să vă începeţi conducerea cu o binemeritată vacanţă, să vă liniştiţi înainte de a vă apuca de treburi serioase? V-aţi gândi să vă răsplătiţi familia care v-a urmat peste tot şi să-i oferiţi un loc de odihnă? Să vă construiţi o casă unde să locuiţi în pace şi de unde nimeni să nu vă alunge? Care ar fi primul lucru pe care l-aţi face ca rege? Aţi da nişte legi la care v-aţi gândit mult în timpul de dinainte de încoronare? V-aţi răzbuna pe cei ce v-au prigonit? Ce aţi face? Ştiţi ce a făcut David? Dacă veţi deschide Biblia la cartea 1 Cronici 13, veţi vedea că după ce ne este prezentată înscăunarea în capitolul 11, în 12 ne sunt prezentaţi vitejii lui, oamenii lui de nădejde, iar imediat, în capitolul 13, David îşi exprimă dorinţa de a readuce chivotul lui Dumnezeu la Ierusalim, după ce stătuse ani şi ani de zile la Chiriat Iearim în casa lui Amindab. Primul lucru pe care vrea să-l facă în calitate de rege al poporului sfânt, David vrea să restabilească închinarea autentică în Israel.

Chivotul legământului simboliza Însăşi prezenţa lui Dumnezeu în mijlocul poporului. În sistemul vechitestamentar, chivotul era asociat cu „şekina” sau slava lui Dumnezeu. Nu era o simplă cutie de lemn de salcâm poleită cu aur, care avea doi heruvimi din aur pe capac şi care ascundea în interior un vas cu mană, toiagul înflorit al lui Aaron şi tablele cu Decalogul, ci era simbolul prezenţei al slavei Dumnezeului atotputernic în mijlocul poporului. Cei care nu conştientizau acest lucru şi se apropiau într-un mod nepotrivit de el, erau pedepsiţi pe loc.

Vă mai amintiţi ce s-a întâmplat cu chivotul după ce a fost capturat de filisteni pe câmpul de luptă după ce au învins armatele lui Saul? L-au luat şi l-au dus în templul dumnezeului lor Dagon. Dagon era un zeu jumătate om şi jumătate peşte şi era una dintre cele mai puternice zeităţi din panteonul filistean. A doua zi când au mers la templul dumnezeului lor, au găsit statuia dumnezeului lor căzută cu faţa în jos înaintea chivotului lui Dumnezeu. De parcă nu s-ar fi întâmplat nimic, oamenii l-au ridicat, l-au şters de praf, l-au pus înapoi la locul lui şi s-au închinat iar înaintea lui. Următoare zi când au mers din nou la închinare şi-au găsit dumnezeul din nou culcat cu faţa la pământ înaintea chivotului lui Dumnezeu, însă de data aceasta avea capul şi mâinile tăiate. De ce se întâmplase aşa ceva? Pentru că Dumnezeu voia să demonstreze tuturor că El este singurul Dumnezeu adevărat şi nu este alt dumnezeu în afară de El, că toţi ceilalţi idoli, sunt nişte falsuri, lucrări făcute de mâna omului, după mintea omului.

Apoi, un al doilea incident: vă mai amintiţi ce s-a întâmplat cu chivotul când a fost trimis de filisteni înapoi în Israel? Primul sat în care a ajuns a fost Bet-Şemeş. Oamenii din Bet-Şemeş erau la secerat şi când au văzut chivotul s-au bucurat, dar au făcut o greşeală fatală: l-au deschis. Au deschis capacul pentru a se uita în el şi ne spune Cuvântul lui Dumnezeu că 70 de oameni au murit pe loc pentru că au sfidat prezenţa şi slava lui Dumnezeu.

În fine, un al treilea incident, de data aceasta, petrecut chiar în prezenţa lui David când voia să ducă chivotul înapoi la Ierusalim. Din prea multă râvnă, David şi oamenii lui n-au mai citit în Lege să vadă care erau condiţiile în care cineva se putea apropia de chivot şi cine avea voie să-l poarte, ci au mers direct să-şi facă treaba. Unul dintre cei prezenţi, era Uza, fiul lui Aminadab, cel în casa căruia stătuse chivotul în ultima vreme. La un moment dat, boii care trăgeau carul în care se afla chivotul s-au împiedicat şi erau să răstoarne chivotul, iar Uza a întins mâna spre el să-l sprijine, iar în momentul următor a fost ucis de Dumnezeu.

Toate aceste incidente s-au petrecut pentru că oamenii nu ştiau că acel chivot nu era o simplă cutie de lemn, ci era simbolul prezenţei, al slavei, al gloriei lui Dumnezeu; că acolo unde era chivotul era şi prezenţa lui Dumnezeu. Unii comentatori vorbesc chiar despre o flacără albastră care ardea continuu pe capacul chivotului ca semn al gloriei Celui Prea Înalt. Atâta vreme cât ardea flacăra însemna că gloria lui Dumnezeu, Şekina era acolo. David însă, ştia lucrul acesta, de aceea a dorit mult ca primul lucru pe care-l face ca rege este să readucă chivotul la Ierusalim, pentru că aducând chivotul, practic nu făcea altceva decât să-i ajute pe oameni să conştientizeze că Dumnezeu este din nou în mijlocul lor. Când chivotul a ajuns după alte trei luni de zile de la incidentul cu Uza, la Ierusalim, ca semn al mulţumirii sale faţă de Dumnezeu, David a compus Psalmul 30, în care spune: „Te înalţ, Doamne, căci m-ai ridicat şi n-ai lăsat pe vrăjmaşii mei să se bucure de mine!”

Şi revin la întrebarea de la început: Îi poţi mulţumi Domnului că treci prin suferinţă? Răspunsul pe care-l desprindem din acest psalm este: Da, Îi poţi mulţumi Domnului că treci prin suferinţă dacă înţelegi că Dumnezeu are un scop pentru tine.

Mi-l imaginez pe David stând în sfârşit liniştit, cu pana de scris în mână şi cu bucata de pergament în faţă încercând să-şi adune gândurile pentru a le aşterne pentru noi şi se gândea: cu ce să încep, despre ce să scriu, că sunt atât de multe lucruri despre care aş vrea să scriu. Să scriu cum m-au trimis ai mei la oi de mic şi m-au uitat acolo, cum veneau lupii să-mi fure oile şi trebuia să mă lupt cu ei, să scriu cum Saul a aruncat cu suliţa spre mine voind să mă pironească de perete, să scriu cum fugeam prin păduri şi pustiuri, cum dormeam noaptea în peşteri şi ziua mă topeam de căldură iar noaptea nu mai puteam de frig. Despre ce să scriu? Aşa că David cuprinde totul într-o frază: „Te înalţ, Doamne, căci m-ai ridicat şi n-ai lăsat pe vrăjmaşii mei să se bucure de mine!”

Când te uiţi în urmă la lucrurile prin care ai trecut, dacă reuşeşti să vezi mâna bună a lui Dumnezeu purtându-te şi aducându-te acolo unde vrea El, înseamnă că ai înţeles că suferinţa nu a fost zadarnică, nu a fost o pedeapsă capricioasă a lui Dumnezeu, ci a fost o etapă a planului Său cu viaţa ta. A trebuit să te treacă pe aici ca să poţi sta acum în prezenţa Lui. Nu ştiu dacă vă amintiţi acum momentele de tristeţe, de frustrare, momentele de criză din viaţa dumneavoastră, dar aş vrea să ştiţi că atunci când treceaţi prin văile întunecate ale descurajării, depresiei, bolii sau morţii cuiva drag, falimentul cuiva din familie, Dumnezeu era acolo lângă Dumneavoastră, chiar dacă nu-l puteaţi vedea. Mâna Lui era pregătită să vă apere, ca nimic imposibil de îndurat să nu se abată peste dvs. Suferinţa copiilor lui Dumnezeu, este un semn că Dumnezeu este lângă ei, este un semn că Dumnezeu este Tatăl lor, este un semn că Dumnezeu caută să-Şi împlinească scopul în viaţa lor.

Îi poţi mulţumi Domnului că treci prin suferinţă?

2. Da, dacă înţelegi că Dumnezeu caută binele tău suprem
Ascultaţi: „Doamne, Dumnezeule, eu am strigat către Tine şi Tu m-ai vindecat; Doamne, Tu mi-ai ridicat sufletul din locuinţa morţilor, Tu m-ai adus la viaţă din mijlocul celor ce se pogoară în groapă. Cântaţi Domnului, voi cei iubiţi de El, măriţi prin laudele voastre Numele Lui cel sfânt. Căci mânia Lui ţine numai o clipă, dar îndurarea Lui ţine toată viaţa, seara vine plânsul, iar dimineaţa veselia” (vv. 2-5).

Nu ştiu dacă la o boală fizică face referire David aici sau dacă nu cumva îşi aminteşte momentele de amărăciune din trecutul lui, când simţea că nu mai are nicio scăpare şi că în cele din urmă Saul îl va prinde şi-l va ucide. Cert este că David îşi zugrăveşte experienţa ca una a coborârii în locuinţa morţilor, a descurajării maxime, a disperării, a lipsei totale de speranţă. David credea că totul avea să se sfârşească tragic pentru el, dar nu ştia că Dumnezeu plănuise să-l treacă pe acolo tocmai pentru a-l duce acolo unde voia El.

Uneori, ca să ajungi pe vârful unui munte trebuie să treci printre trecători strâmte, să urci, să te caţeri, să-ţi foloseşti toată puterea, să te uiţi în sus şi să nu vezi nimic altceva decât munte, versanţi de pe care poţi să cazi oricând, să te prăbuşeşti. Dar numai aşa se poate urca în vârf. Dumnezeu nu ne-a lăsat opţiunea să ne paraşutăm pe vârful muntelui. Aşa că singura cale e să urcăm oricât ar fi de greu până vom ajunge în vârf.

De multe ori ajungem să disperăm din cauza experienţelor prin care trecem, tocmai din cauză că nu înţelegem sau ne este greu să credem că Dumnezeu are un plan pentru noi şi oricât L-ar costa, Îl va duce la împlinire. Dumnezeu voia să-l facă rege pe David, dar un rege credincios, un rege bun, este un rege care-i înţelege pe alţii, le înţelege durerile şi necazurile şi din poziţia aceea încearcă să-i ajute. Unul care nu a trecut prin astfel de experienţe, unul care s-a născut şi a crescut doar în puf şi pene poate ajunge un tiran, un dictator. De fapt, aşa s-a întâmplat cu fiul său, Solomon. Solomon a fost mereu fiului regelui, preferatul regelui. Nu cred că i-a lipsit vreodată ceva. Nu a cunoscut suferinţa şi necazurile, aşa că atunci când a ajuns rege, a devenit un despot care făcea ce voia. Mai mulţi slujitori au fost puşi în situaţia de a fugi în alte ţări, iar alţii erau puşi la munci grele. Când au venit evreii la fiul lui, la Roboam, după moartea lui Solomon, i-au spus: „Uşurează-ne jugul pe care l-a pus tatăl tău peste noi” Iar Roboam le răspunde: „Tatăl meu v-a îngreuiat jugul, dar eu vi-l voi face şi mai greu; tatăl meu v-a bătut cu bice, dar eu vă voi bate cu scorpioane” (2 Cronici 10:10,14). Tragem concluzia de aici că Solomon a ajuns un despot tocmai pentru că n-a cunoscut niciodată suferinţa. N-a fost solidar cu supuşii lui care treceau prin adevărate drame, pentru că n-a cunoscut el însuşi niciuna.

Însă nu aşa îl voia Dumnezeu pe David, ci îl voia un rege bun şi credincios. Dar de cele mai multe ori drumul spre maturitate spirituală trece prin văile suferinţei. Dumnezeu voia tot ce era mai bun pentru David, dar voia să-l ducă acolo pe căile alese de El, voia să-l ajute să ajungă unde voia El, urmând planul lui perfect. Acum, David stând cu pana în mână şi uitându-se în urmă la toate experienţele trecute, e capabil să spună: „[…] mi-ai ridicat sufletul din locuinţa morţilor (…) m-ai adus la viaţă din mijlocul celor ce se pogoară în groapă (…) mânia Lui ţine doar o clipă, dar îndurarea Lui ţine veşnic”.

Credeţi că Dumnezeu are un plan perfect pentru dvs.? Credeţi că dacă Dumnezeu are un plan perfect pt dumneavoastră va face tot posibilul să-l ducă la îndeplinire? Aş vrea să credeţi asta. Apostolul Pavel Îi mulţumea lui Dumnezeu că El, Cel care a început această lucrare bună în noi, o va duce la bun sfârşit până în ziua lui Cristos. Orice suferinţă va trece, orice necaz va trece. Şi, în cele din urmă, Dumnezeu ne va duce acolo unde vrea El. Tot apostolul Pavel a scris într-un moment dificil pentru el unul dintre cele mai mângâietoare principii din Scriptură, şi anume că: „Toate lucrurile lucrează împreună spre binele celor ce-L iubesc pe Dumnezeu, şi anume al celor chemaţi după planul Său”. (Romani 8:28).

Ca pastor m-am întâlnit de multe ori cu oameni suferinzi şi plini de întristare, cu oameni descurajaţi, cu oameni depresivi, cu oameni care stăteau lângă mormântul cuiva drag şi unul dintre lucrurile pe care le-am putut spune atunci a fost că totul face parte din planul veşnic al lui Dumnezeu, că suferinţa va trece, că durerea va trece şi într-o zi vom putea spune şi noi ca David: „M-ai ridicat, Dumnezeule…!”

Celor ce suferă pierderea cuiva drag, le spun că deşi durerea e mare, că le va fi dor de cel drag al lor, Dumnezeu ne-a promis că ne vom revedea în cer şi atunci nu ne va mai despărţi nimeni şi vom trăi pentru totdeauna în fericire. Îmi place expresia pe care o foloseşte David aici, deşi repet, nu sunt convins că e vorba de o boală fizică, ci mai degrabă de o grozavă amărăciune sufletească: El spune: „Doamne, am strigat către Tine şi Tu m-ai vindecat…” Când Dumnezeu face rana, şi ştie El de ce o face, are deja la îndemână medicamentele pregătite pentru vindecare. Şi mai mult îmi place versetul 5: „Căci mânia Lui şine numai o clipă, dar îndurarea Lui ţine toată viaţa”.

Suntem încercaţi pentru o vreme ca să fim veşnic fericiţi. Toate fac parte din planul lui Dumnezeu pentru noi şi El va face tot posibilul ca să-l ducă la bun sfârşit.

Îi poţi mulţumi Domnului în suferinţă?
3. Da, dacă înţelegi că Dumnezeu alege cele mai potrivite metode să-Şi împlinească scopul în viaţa ta
Pasajul următor ne ajută să înţelegem acest lucru. David îşi aduce aminte de un alt episod din viaţa lui şi spune: „Când Îmi mergea bine, ziceam: «Nu mă voi clătina niciodată!» Doamne, prin bunăvoinţa Ta mă aşezaseşi pe un munte tare (…) dar Ţi-ai ascuns faţa de mine şi m-am tulburat. Doamne, eu am strigat către Tine şi m-am rugat Domnului zicând: ce vei câştiga dacă-mi verşi sângele şi mă vei pogorî în groapă. Poate să te laude ţărâna, poate ea să vestească credincioşia Ta? Ascultă Doamne, ai milă de mine! Doamne, ajută-mă! – Şi mi-ai prefăcut tânguirile în veselie, mi-ai dezlegat sacul de jale şi m-ai încins cu bucurie, pentru ca inima mea să –Ţi cânte şi să nu stea mută. Doamne, Dumnezeule, eu pururea Te voi lăuda” (6-12).

David compară aici viaţa lui dintr-o perioadă mai liniştită cu una mai frământată. În prima fază, când totul era doar bine şi foarte bine, David credea că toată viaţa lui va fi doar veselie şi bucurie, că aşa va fi până la sfârşitul vieţii lui. Dar Dumnezeu avea altceva pregătit pentru el. Dumnezeu avea un alt drum pe care David avea să apuce. Nu prin linişte, prosperitate materială sau altele asemenea, ci prin prigoană, suferinţă, pribegie etc.

Dacă Dumnezeu n-ar fi intervenit niciodată în viaţa lui David, dacă l-ar fi lăsat în „binele” lui, cu siguranţă viaţa acestui om ar fi fost mult mai liniştită şi lipsită de necazuri. Saul n-ar fi avut nimic cu el şi familia lui, dar cu siguranţă, dacă Dumnezeu nu ar fi intervenit în viaţa lui David, nimeni n-ar fi ştiut de el, nimeni nu i-ar fi ştiut suferinţa, nimeni nu i-ar fi citit psalmii. Dumnezeu i-a ieşti însă în cale, i-a tăiat drumul şi a avut un plan mult mai bun decât al lui David, voia să-l facă regele poporului Său, or ca să ajungă acolo, trebuia să urmeze drumul lui, nu cel imaginat de David.

Atunci când înţelegi că Dumnezeu are un plan mult mai bun decât al tău şi când înţelegi că are o un viitor mult mai strălucit şi plin de glorie decât cel imaginat de tine, vei fi în stare să-i mulţumeşti Domnului să ai trecut prin suferinţă.

Am citi o întâmplare tare interesantă despre cineva care a asistat la naşterea unui pui de girafă. Girafele sunt nişte creaturi destul de ciudate, cu gâtul lor lung şi cu picioarele foarte lungi, însă au privire destul de blândă, care te fascinează. Omul despre care vorbesc se afla la o grădină zoologică chiar când girafa mamă dădea naştere unui pui. Când puiul a fost scos afară, a căzut de la înălţimea pântecelui mamei, care era destul de mare şi a căzut direct pe spate, unde a rămas nemişcat preţ de câteva clipe. După acele clipe a încercat să se ridice pe picioarele încă fragile şi nesigure, dar nu a reuşit. Atunci s-a întâmplat ceva aproape de neimaginat. Girafa mamă şi-a ridicat un picior şi cu o lovitură destul de puternică a lovit puiul care a rămas aproape fără suflare. Cei de faţă l-au întrebat pe administrator de ce a făcut girafa aşa ceva, iar răspunsul acestuia a fost următorul: Pentru că vrea să-l vadă ridicându-se pe picioarele lui, iar dacă nu va reuşi, va fi nevoită să-l lovească din nou. Scena s-a repetat de mai multe ori, şi în cele din urmă puiul de girafă a reuşit să se ridice pe picioare. Împleticindu-se pe lângă burta mamei, nici nu ştia ce avea să urmeze. Girafa mamă şi-a ridicat din nou piciorul şi l-a lovit încă o dată cu toată forţa aşa că l-a aruncat iar la pământ. De data aceasta cei care asistau au rămas înlemniţi pentru că nu înţelegeau de ce girafa îl mai lovise încă o dată din moment ce puiul se ridicase. Răspunsul administratorului grădinii zoologice a fost următorul: Pentru că vrea să-i amintească cum s-a ridicat în picioare. Girafa voia ca ridicarea să devină un exerciţiu pentru puiul ei.

Nu vi s-a întâmplat uneori să aveţi impresia că Dumnezeu v-a lovit când eraţi căzuţi la pământ? Parcă uneori ne tot loveşte şi nu înţelegem de ce şi încercăm să ne liniştim inima apelând la înţelepciunea populară care spune că niciun necaz nu vine singur, aşa că te mai aştepţi la o lovitură. De fapt, asta s-a întâmplat cam 9 ani de zile pentru David: lovitură după lovitură. Până când David a ajuns acolo unde voia Dumnezeu, şi anume să fie transformat în „omul după inima lui Dumnezeu”.

Îi poţi cânta şi mulţumi lui Dumnezeu când treci prin suferinţă, da, dacă înţelegi că are un scop cu viaţa ta, dacă înţelegi că îţi vrea doar binele şi dacă înţelegi că planurile şi căile Sale sunt mai bune decât planurile şi căile tale.

În vremea când Olanda era invadată de trupele spaniole conduse de faimosul şi crudul Fernando Alvarez de Toledo, Duce de Alva, mâna dreaptă a papei de la Roma şi reprezentant al inchiziţiei spaniole, foarte mulţi oameni au fost torturaţi şi condamnaţi la moarte pentru convingerile lor religioase. Scopul ducelui de Alva era de a readuce Olanda sub influenţa Spaniei şi în braţele bisericii catolice, dar olandezii nu voiau aşa ceva, ci voiau să-şi păstreze dreptul de ase închina lui Dumnezeu fără amestecul papei sau episcopilor din regiune. Într-una dintre temniţele subterane ale ducelui fusese închis unul dintre liderii mişcării de rezistenţă din Olanda, pe nume John Herwin, un om puternic în credinţa lui şi plin de Duhul lui Dumnezeu. Deşi era închis şi ştia că va fi ucis din pricina credinţei în Dumnezeu, asemenea lui Pavel şi Sila în temniţa din Filipi, John Herwin cânta. Acest fapt a fost considerat drept sfidare pentru adversari aşa că a fost dus imediat spre locul de execuţie. Însă ajuns acolo, John a început din nou să cânte. Când un preot catolic l-a batjocorit şi i-a poruncit să tacă, John a făcut semn mulţimii şi imediat vocile a zeci de oameni s-au unit cu a lui în cântare. Ce cântau? O cântare inspirată din Psalmul 30, care spunea:

Ascultă, Doamne! Ai milă, ajută-mă, Doamne!
Tu mi-ai prefăcut tânguirile în veselie,
Mi-ai dezlegat sacul de jale şi m-ai încins cu bucurie,
Cânt lauda şi gloria Ta şi doresc ca inima mea
Să nu stea mută niciodată!
O, Doamne, Dumnezeul meu, Eu pururea Te voi lăuda!

Eşti gata să-L lauzi pe Domnul pentru tot ce aduce în viaţa ta? Tereza de Avila spunea: „De bună voie aş îndura toate suferinţele lumii acesteia… dacă astfel mi-ar fi sporită, chiar şi cu un dram, cunoaşterea măreţiei lui Dumnezeu.”

Bebe Ciaușu
Pastorul Bisericii Baptiste din Ineu

Adaugă comentariu

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.