PREDICA de DUMINICĂ cu Bebe Ciaușu: Psalmul 73 – Tu, Doamne, ești totul pentru mine!

Astăzi vom începe o nouă serie, scurtă, de mesaje biblice intitulată: „Să creştem în intimitate cu Dumnezeu”. În timp ce mă gândesc la tema aceasta, am un singur obiectiv în minte: acela de a deveni conştienţi şi convinşi că nu există nimic pe acest pământ care să ne aducă mai multă plăcere decât cunoaşterea lui Dumnezeu într-un mod intim, cât mai profund posibil. Să fim atât de convinşi de adevărul acesta, încât să Îl căutăm pe El mai mult decât orice altceva.

Ştiu că unii dintre dumneavoastră suferiţi fie în trup, fie în suflet; treceţi printr-o perioadă grea şi tot ce vă doriţi e să scăpaţi de această durere. Vreau ca în timpul acestei serii scurte de mesaje să fiţi deschişi, cel puţin, la posibilitatea că o relaţie cu Dumnezeu, şi cunoaşterea Lui la un nivel intim ar putea fi o opţiune mai bună chiar şi decât alungarea acelei dureri. Unii dintre noi am venit aici cu atât de multe probleme de peste săptămână şi cu atât de multe lucruri cu care ne confruntăm, iar cea mai mare dorinţă pe care o avem e să rezolvăm acea problemă, să se întâmple ceva în acel domeniu din viaţa noastră. Aşa că vreau să vă rog să fiţi deschişi la posibilitatea că nu se reduce totul la acea problemă. Şi că, de fapt, cunoaşterea lui Dumnezeu la un nivel mai intim poate fi un rezultat chiar mai bun decât rezolvarea acelei probleme.

Ştiu că unii dintre dumneavoastră vă luptaţi cu un păcat anume. Aţi căzut pradă unor pofte, deşi ştiţi că aceasta Îl întristează pe Dumnezeu. Însă vă place atât de mult, dorinţa e atât de mare, încât deja vă gândiţi că veţi săvârşi acel păcat în săptămâna care urmează, chiar dacă sunteţi acum aici. Vreau să vă rog să luaţi în considerare posibilitatea că intimitatea cu Dumnezeu vă poate aduce mai multă plăcere decât păcatul în care sunteţi implicaţi. Ştiu că acum vi se pare imposibil. Te gândeşti: „Omule, nici nu-ţi imaginezi câtă plăcere îmi oferă. Sunt dependent de el. Înseamnă atât de mult pentru mine.” Dar îţi spun că intimitatea cu Dumnezeu, cunoaşterea acestui Dumnezeu, e mai presus de orice plăcere pământească. Rugăciunea mea e ca, deja după acest prim mesaj, să ai convingerea că nu există nimic pe pământ care să-ţi aducă mai multă satisfacţie şi plăcere decât cunoaşterea lui Dumnezeu la un nivel intim.

Unii dintre voi vă întrebaţi, poate, cum vă va ajuta cunoaşterea profundă a lui Dumnezeu într-o problemă specifică pe care o aveţi. „Problema nu se schimbă, durerea nu pleacă. Cum poate să mă ajute o relaţie?” Răspunsul meu e că o relaţie corectă schimbă totul. O relaţie bună şi corectă schimbă totul. Chiar dacă situaţiile rămân la fel, relaţia schimbă totul. Dacă mă gândesc la relaţia mea cu Isus Cristos, prefer să trec prin încercări şi perioade dificile cu Isus, decât să am toată bogăţia, sănătatea şi confortul din lume, fără să-L am pe El. Relaţia aceasta poate să fie atât de fascinantă, încât să preferi să fii cu El decât în orice alt loc fără El. Pentru mine nimic nu se compară cu a-L cunoaşte pe Domnul Issus.

Uneori uităm cât de bine ne merge în viaţă. Ştiţi de ce? Pentru că în lumea aceasta suntem obişnuiţi şi parcă programaţi să ne gândim la ceea ce nu avem. De câte ori aprinzi televizorul, vezi o reclamă la lucruri pe care nu le ai, pentru a ţi se trezi apetitul. Toată lumea vrea să ne concentrăm la ceea ce nu avem şi să tânjim după acele lucruri. Biblia ne spune să nu ne dorim mai mult, ci să fim mulţumitori pentru ceea ce ne-a dat Dumnezeu. Însă de cele mai multe ori nu recunoaştem cât de bine ne merge. Nu ştiu dacă vi s-a întâmplat să nu mai băgaţi în seamă binecuvântările pe care vi le-a dat Dumnezeu. Că ne-am obişnuit doar să ne plângem. „Vai ce mă dor genunchii!” Şi tot te plângi, şi tot te plângi, până când, într-o zi, vezi un om cu picioarele amputate şi parcă te trezeşti dintr-o dată şi spui: „Doamne, Îţi mulţumesc că am genunchi, chiar şi plini de durere. Ce mare binecuvântare mi-ai oferit.”

Asta încerc să vă readuc aminte: cât de binecuvântaţi sunteţi că Îl cunoaşteţi pe Dumnezeu, că sunteţi mântuiţi şi că sunteţi copii ai lui Dumnezeu. Pentru că acum, chiar acum, acolo afară, sunt zeci de oameni, sute, mii, milioane, care nu sunt copiii Lui. Vreau să ne aducem aminte cât de binecuvântaţi suntem că Isus ne-a promis cerul, iar mulţi alţii vor ajunge în iad. De atâtea ori ne uităm la toate lucrurile pe care nu le avem, în loc să ne oprim şi să realizăm că avem totul. Suntem într-o relaţie mântuitoare cu Dumnezeu. Noi suntem aleşii Lui, preaiubiţii Lui, mireasa lui Cristos. Noi suntem copiii Lui. Ne numeşte prieteni. Şi dacă stai să te gândeşti, wow, cât de extraordinar e să ai prietenia lui Dumnezeu, intimitate cu Creatorul.

Ştiu că avem probleme şi trecem prin încercări, dar gândeşte-te la faptul că eşti împreună cu Dumnezeu chiar acum. Dumnezeul despre care tocmai am cântat, te iubeşte atât de mult. Gândeşte-te la lucrurile pe care le-ai făcut în viaţă şi L-ai întristat. Gândeşte-te cât de mult L-ai supărat. Biblia spune că El te-a iubit atât de mult, încât Şi-a privit Fiul suferind  şi murind pe o cruce pentru tine, plătind pedeapsa pentru toate păcatele tale. Toate acestea doar pentru că voia atât de mult să fie într-o relaţie cu tine. Să-L poţi cunoaşte şi să ai pacea Lui.

Aşa că, dintr-o dată, eşti în uniune cu Dumnezeu. Mulţi dintre voi aţi fost şi botezaţi. Putem asemăna acest lucru cu ceremonia unei căsătorii în care mori faţă de vechiul eu şi intri într-o uniune cu Cristos, mărturisind public că sunteţi împreună pentru totdeauna. Însă uităm asta şi ne aţintim privirea înspre alte lucruri. Această tendinţă de a ne uita la ce nu avem, e ca o boală. Nenumăraţi oameni care şi-au înşelat partenerul – atât bărbaţi cât şi femei – şi-au distrus căsnicia, şi-au pierdut copiii. Totul s-a destrămat în viaţa lor, după care merg la un păstor, la un consilier, spunând: „Nu am preţuit ce am avut până când nu am pierdut acel lucru. Nici măcar nu-mi explic de ce mi-am înşelat soţia, pentru că, de fapt, îmi iubesc soţia şi copiii. Am pierdut totul fiindcă pentru o secundă mi-am luat privirea de la cea aveam şi m-am lăsat sedus de ceea ce nu aveam. Am eşuat, am pierdut totul.”

Am auzit de atâtea ori cum cineva a uitat cât de bine îi merge, a crezut că a găsit ceva mai bun, a plecat după himera aceea şi a pierdut totul. În acelaşi fel, unii uită cât de bine e să fii cu Dumnezeu. Au găsit un păcat sau ceva atrăgător şi au mers în direcţia aceea: o relaţie păcătoasă, o dependenţă care le-a adus nefericirea. Şi apoi s-au întrebat de ce au ales acea cale. „Am uitat cât de bine e să ai intimitate cu Dumnezeu. Am neglijat frumuseţea trăirii cu Cristos şi am început să merg în altă direcţie. Nu ştiu de ce am făcut-o. Am irosit toţi acei ani departe de Dumnezeu.” Dar unii se întorc şi îşi dau seama că nu e un loc mai bun în care să fii decât mână în mână cu Creatorul tău. Dumnezeu şi cu tine împreună!

Cred că, dacă suntem sinceri, toţi ne luptăm cu asta. Din când în când, „cealaltă opţiune” pare mai tentantă, nu-i aşa? Hai să fim sinceri! Câteodată vedem ispita şi spunem: „Dacă aş putea trăi pentru mine, să fac ce vreau, când vreau şi să mă simt bine. Să trăiesc pentru mine, doar în plăceri.” Te uiţi la tot ce are lumea de oferit şi uneori e tentant.

Asaf, autorul Psalmului 73 – despre care vom vorbi azi – a fost foarte sincer în privinţa sentimentelor lui. În biserică de multe ori nu e aşa. Venim la biserică şi ne prefacem că totul este în regulă, că nu suntem ispitiţi, că nu invidiem pe nimeni, că toţi ne sunt simpatici. Însă psalmistul ne spune sincer cât de ispitit, cât de invidios a fost; cei nelegiuiţi nu-i erau deloc simpatici. Asaf şi-a permis să spună: „O, ce bine arată totul în ograda lor!” În versetul întâi spune: „Da, bun este Dumnezeu cu Israel, cu cei cu inima curată. Totuşi, era să mi se îndoaie piciorul şi era să-mi alunece paşii! Căci mă uitam cu jind la cei nesocotiţi, când vedeam fericirea celor răi.”

Asaf începe prin a spune că ştie că Dumnezeu e bun cu poporul Lui – în mintea lui ştie asta. Cu toţii ştim asta, nu? Că Dumnezeu e bun cu noi, şi că El nu ne poate face decât bine. Noi suntem copiii Lui, suntem mireasa Lui, suntem prietenii Lui. „Tot ceea ce se întâmplă în viaţa mea va fi folosit de El pentru binele meu. Ştiu că Dumnezeu e bun cu mine, dar aproape că am eşuat”, spune psalmistul. „Era să mi se îndoaie piciorul, aproape că am renunţat la a-L urma pe Dumnezeu. Aproape că am mers în direcţia opusă.” „Căci mă uitam cu jind la cei nesocotiţi, când vedeam fericirea celor răi”.

Aţi observat cum prosperă cei răi? Nu te deranjează să vezi asta? Cuvântul folosit pentru prosperitate (fericire) e „shalom” ceea ce înseamnă în ebraică: „Pace” sau „Totul e bine”.

Câteodată vezi cei mai răi oameni de pe pământ stând relaxaţi pe iahturile lor, cu un surâs de plăcere şi confort şi nu îţi vine să crezi. Uneori Îl întrebăm pe Dumnezeu: „De ce le permiţi să trăiască astfel? Tipul ăsta Te batjocoreşte, e împotriva Ta şi Tu îl binecuvântezi cu toată bunăstarea materială, cu sănătate şi tot ce are nevoie?” Psalmistul spune: „Ştiu că Dumnezeu e bun cu mine, dar uneori mă uit la aceşti oameni răi cu invidie, pentru că văd că sunt fericiţi şi mă întreb: „Oare de ce Îl urmez pe Dumnezeu? Uită-te la cutare ce face! Şi lucrurile par să-i meargă bine. Am văzut shalom, pacea, binele, totul în viaţa lor pare să meargă perfect, şi ei sunt răi! Aproape că am renunţat la credinţă din cauza lor.”

În versetul 4 continuă: „Într-adevăr, nimic nu-i tulbură până la moarte, şi trupul le este încărcat de grăsime. N-au parte de suferinţele omeneşti şi nu sunt loviţi ca ceilalţi oameni. De aceea mândria le slujeşte ca salbă, şi asuprirea este haina care-i înveleşte. Li se bulbucă ochii de grăsime, şi au mai mult decât le-ar dori inima. Râd şi vorbesc cu răutate de asuprire: vorbesc de sus, îşi înalţă gura până la ceruri, şi limba le cutreieră pământul. De aceea aleargă lumea la ei, înghite apă din plin şi zice: «Ce ar putea să ştie Dumnezeu şi ce ar putea să cunoască Cel Preaînalt?»” (vv. 4-11). Cu alte cuvinte: „Uită-te la oamenii răi de pe pământ! Parcă oamenii cei mai bogaţi şi mai aroganţi, nu au probleme; sunt sănătoşi, înstăriţi, puternici. Literalmente nimic nu-i tulbură până la moarte.” Poate ne gândim că vor muri într-un mod groaznic. Sau că vor avea probleme înainte de moarte, dar se pare că au murit în pace. Aţi văzut probabil criminali care urmează să primească pedeapsa cu moartea? În momentul execuţiei au un rânjet pe faţă în timp ce înfruntă moartea. Şi te întrebi cum se poate ca un criminal să aibă pace? Ce se întâmplă de fapt?

Ba mai mult, de partea cealaltă vezi altceva. Când te uiţi la cei neprihăniţi, eşti contrariat. Când am fost în prim mea tabără după ce m-am întors la Dumnezeu, aveam paisprezece ani şi jumătate. Acolo am cunoscut un om, un frate care se ocupa de tabere de copii. Era un om de o simplitate şi de o bunătate incredibile. Eu care veneam dintr-un cu totul alt mediu, eram frapat că pot exista astfel de oameni. Omul acela era un sfânt. Într-o zi mergând cu maşina spre casă, a murit strivit de o altă maşină. A rămas soţia cu cinci copii, dintre care, fiica cea mai mică de doar un an sau doi. Unii sfinţi mor în tragedii cumplite, iar alţii, răi din cale-afară, corupţi până în măduva oaselor, lacomi, batjocoritori, conduc maşini de sute de mii de euro, îşi fac vacanţele de câteva ori pe an pe iahturi prin Caraibe sau cine mai ştie pe unde – de fapt, ai impresia că pentru ei toată viaţa este o vacanţă continuă şi te întrebi: Ce face Dumnezeu, că nu mai înţelegi nimic?

Asaf spune despre cei răi că „îşi înalţă gura până la ceruri”, adică Îl batjocoresc şi Îl blestemă pe Dumnezeu. Ai crede că Dumnezeu e gata să judece astfel de persoane. Dar nu o face. Aşa că aceşti oameni îl batjocoresc pe Dumnezeu spunând: „Mă aude Dumnezeul tău?” şi nimic nu li se întâmplă. Psalmistul e exasperat de această situaţie şi Îi cere lui Dumnezeu să facă ceva. În versetul 12 spune: „Aşa sunt cei răi: totdeauna fericiţi, şi îşi măresc bogăţiile”. Lor nu le pasă de nimic! Nu le pasă de moralitate, nu le pasă de nimic şi totuşi par să se îmbogăţească tot mai mult. „Așa îi văd eu pe cei răi,” spune Asaf.

Mulţi se poticnesc în asta. N-aţi auzit oameni spunând: „Dacă ar exista un Dumnezeu…” De ce? Cum explici de ce mor atâţia oameni credincioşi în cele mai inimaginabile moduri posibile: ucişi cu pietre, decapitaţi, jupuiţi, arşi de vii prin Orientul Mijlociu, îngropaţi de vii? Cum explici că în unele ţări din lumea a treia aproape 48% dintre copiii care se nasc mor înainte de 18 ani? şi celor răi, batjocoritori şi aroganţi le merge din ce în ce mai bine. Parcă nimic nu-i tulbură niciodată.

În versetul 13, spune: „Degeaba, dar, mi-am curăţat eu inima şi mi-am spălat mâinile în nevinovăţie: căci în fiecare zi sunt lovit şi în toate dimineţile sunt pedepsit. Dacă aş zice: «Vreau să vorbesc ca ei», iată că n-aş fi credincios neamului copiilor Tăi” (vv. 13-15). Mai întâi, spune că degeaba şi-a curăţit inima. Se întreabă de ce să trăiască o viaţă curată. „Trăiesc o viaţă curată şi sunt în suferinţă. Tipul ăsta trăieşte o viaţă destrăbălată şi totul îi merge bine. Nu are nici o logică. Mi-am irosit viaţa. Degeaba mi-am spălat mâinile şi am încercat să mă păstrez curat. Totul a fost în zadar, spune el. Pentru că sunt pedepsit şi lovit. Sunt încercat şi totuşi Îl urmez pe Dumnezeu.” Însă mai spune ceva: „Dacă aş zice: «Vreau să vorbesc ca ei», iată că n-aş fi credincios neamului copiilor Tăi”. Este un verset foarte important.

„Iată cum m-am simţit. Iată ce gânduri îmi treceau prin minte. Dacă aş fi vorbit ca ei…” Imaginaţi-vă cum ar fi ca eu să fi încheiat predica aşa, spunând: „E o tâmpenie. Am avut o săptămână foarte grea, deşi sunt un slujitor al lui Dumnezeu care încearcă să trăiască pentru gloria lui Dumnezeu.” Cum ar fi să răbufnesc, să mă înfurii şi să spun toate aceste lucruri? „Ah, lui Dumnezeu nici că îi pasă de mine.” Aşa este că unii s-ar simţi descurajaţi de aceste cuvinte. Asaf era un slujitor, oamenii îl urmau, îl ascultau, îi cântau cântecele. Dacă ar fi vorbit şi s-ar fi comportat ca şi ceilalţi, ar fi dovedit o mărturie proastă pentru ceilalţi, i-ar fi descurajat pe mulţi. Uneori se întâmplă asta. Trăim dezamăgiri şi nu ştim cum să ne adunăm de pe jos, dar mergem înainte de dragul celorlalţi să nu-i destabilizăm şi să-i ducem în direcţii greşite. Asaf suferă, dar tace. El şi-a scris Psalmul după ce a aflat răspunsul. Dar până atunci a tăcut. Noi nu facem asta. Noi ne verbalizăm dezamăgirile, frustrările împotriva lui Dumnezeu şi nici nu realizăm ce mult îi slăbim pe ceilalţi în credinţă.

Asaf se confrunta cu o luptă interioară, dar a tăcut. Dacă ar fi verbalizat ceea ce gândea şi simţea, ceilalţi ar fi fost afectaţi. În cele din urmă s-a dovedit că Dumnezeu i-a arătat lui Asaf de ce procedează aşa, dar ce s-ar fi întâmplat cu ceilalţi? Poate că s-ar fi pierdut. Îmi place ce spune în continuare, în versetele 16-23, „M-am gândit la aceste lucruri ca să le pricep, dar zadarnică mi-a fost truda, până ce am intrat în Sfântul Locaş al lui Dumnezeu şi am luat seama la soarta de la urmă a celor răi. Da, Tu-i pui în locuri alunecoase şi-i arunci în prăpăd. Cum sunt nimiciţi într-o clipă! Sunt pierduţi, prăpădiţi printr-un sfârşit năprasnic. Ca un vis la deşteptare, aşa le lepezi chipul, Doamne, la deşteptarea Ta! Când mi se amăra inima şi mă simţeam străpuns în măruntaie, eram prost şi fără judecată, eram ca un dobitoc înaintea Ta. Însă eu sunt totdeauna cu Tine, Tu m-ai apucat de mâna dreaptă.”

Psalmistul spune că atunci când a încercat să înţeleagă şi să priceapă ce se întâmplă în lume, a fost deprimat, a fost împovărat şi tulburat, până a intrat în Sfântul Locaş al lui Dumnezeu: „Toate aceste lucruri mă supărau, dar apoi am intrat în prezenţa lui Dumnezeu şi am privit lumea din perspectiva Lui. Şi atunci totul s-a schimbat. Atunci când am intrat în prezenţa lui Dumnezeu şi m-am uitat la toate problemele, mi-am dat seama că Tu-i pui în locuri alunecoase şi-i arunci în prăpăd. Cum sunt nimiciţi într-o clipă! Într-o clipă vieţile lor se vor sfârşi. Într-o clipă va veni pedeapsa şi totul se va dărâma pentru ei. Însă nu am văzut perspectiva eternă până când am intrat în prezenţa lui Dumnezeu. Până când am intrat în Locaşul lui Dumnezeu, m-am uitat în jos şi am înţeles cum funcţionează lucrurile. Am înţeles că oamenii pot alege şi aleg răul, dar la sfârşit totul va fi clar. Toate motivaţiile greşite şi toată răutatea va fi descoperită. Aceşti oameni pot crede că le merge bine şi poate până la sfârşitul vieţii au un sentiment fals de pace, dar atunci când vor sta înaintea lui Dumnezeu într-o clipă totul se va schimba.” Asaf spune: „dar zadarnică mi-a fost truda, până ce am intrat în Sfântul Locaş al lui Dumnezeu”. Până când am intrat în Locaşul lui Dumnezeu şi am privit lucrurile din perspectiva Lui.

Atunci când intrăm în prezenţa lui Dumnezeu, ne rugăm şi vorbim cu El, stăm în prezenţa Lui, în intimitate cu Creatorul, şi ne uităm la toate lucrurile din perspectiva Lui, vom spune: „Acum problema asta nu pare aşa gravă. De aici, toate lucrurile care mi-au plăcut, nu îmi mai par atât de plăcute. Lucrurile care mi s-au părut groaznice, nu îmi mai par la fel atunci când mă uit din perspectiva Lui şi intru în Locaşul Lui ca să privesc de acolo ce înseamnă viaţa de fapt.” Aşa că, din perspectiva veşniciei, totul are o altă semnificaţie.

„Când mi se amăra inima şi mă simţeam străpuns în măruntaie”. Cu alte cuvinte, Asaf suferea în inima lui şi era mânios în duhul lui. Se numeşte „prost şi fără judecată”, spune că era ca un „dobitoc”. „Am spus atâtea înaintea Ta Doamne, am cam pierdut controlul.” Vi s-a întâmplat vreodată asta? „Doamne nu am vrut să te iau la întrebări. Am spus nişte lucruri stupide. Inima mea era îndurerată, eram întristat în duhul.”

Uneori te uiţi în urmă la lucrurile pentru care te-ai mâniat şi te întrebi cum ai putut fi mânios pe Dumnezeu pentru ceva ce s-a dovedit a fi cel mai bun lucru din viaţa ta? „Ce s-a întâmplat de fapt m-a adus aproape de El.” Aşa că ani mai târziu te uiţi în urmă şi îţi ceri iertate pentru că ai fost necugetat. Unele din cele mai mari regrete pe care le am în sunt legate de cuvintele pe care I le-am adresat lui Dumnezeu în momente în care am pierdut controlul, în care eram mânios pentru ce s-a întâmplat şi L-am luat la întrebări. Asaf zice: „Doamne, uitându-mă în urmă, îmi dau seama că m-am comportat ca un nebun prin faptul că Te-am luat la întrebări.”

Apoi spune în versetul 23 zice: „eram prost şi fără judecată, eram ca un dobitoc înaintea Ta. Însă eu sunt totdeauna cu Tine, Tu m-ai apucat de mâna dreaptă”. „Chiar şi atunci când eu m-am comportat ca un ticălos, chiar şi atunci când am pierdut controlul şi am pus la îndoială întregul Tău caracter, Tu erai acolo şi mă ţineai de mână.”

Începând cu versetul 24 lucrurile iau o întorsătură frumoasă: „Mă vei călăuzi cu sfatul Tău, apoi mă vei primi în slavă. Pe cine altul am eu în cer în afară de Tine? Şi pe pământ nu-mi găsesc plăcerea în nimeni decât în Tine. Carnea şi inima pot să mi se prăpădească: fiindcă Dumnezeu va fi pururi stânca inimii mele şi partea mea de moştenire. Căci iată că cei ce se depărtează de Tine pier; Tu nimiceşti pe toţi cei ce-Ţi sunt necredincioşi. Cât pentru mine, fericirea mea este să mă apropii de Dumnezeu: pe Domnul Dumnezeu Îl fac locul meu de adăpost, ca să povestesc toate lucrările Tale.” (vv. 24-28). La sfârşit, psalmistul spune: „Chiar în mijlocul acelor lucruri, Tu mă ţineai. Mă vei călăuzi cu sfatul Tău, apoi mă vei primi în slavă. Mă vei duce într-un loc în care e paradis cu adevărat, în care nu va mai fi durere sau suferinţă. Pe cine altul am eu în cer în afară de Tine? Abia aştept să fiu cu Tine!”

Întrebarea mea e: Îl iubim cu adevărat pe Isus sau iubim doar lucrurile pe care ni le poate El oferi? Gândiţi-vă puţin: dacă aţi putea avea cerul alături de toate plăcerile de pe pământ şi toate frumuseţile naturale, fără nicio boală, fără nicio durere, fără moarte, fără conflicte, cu toţi prietenii alături, dar fără Isus, aţi fi împliniţi? Asaf întreabă: „Pe cine altul am eu în cer în afară de Tine?” De multe ori spunem că abia aşteptăm să ajungem în cer şi să îl vedem pe tata, să o vedem pe mama sau pe alţii. Nu e nicio problemă în asta, dar vă întreb: avem o pasiune mai mare pentru a-L vedea pe Dumnezeu? Psalmistul declară că mai presus de orice vrea să Îl întâlnească în cer pe Dumnezeu, că îşi doreşte să fie cu El, să Îl vadă faţă în faţă.

„Şi pe pământ nu-mi găsesc plăcerea în nimeni decât în Tine”. Poţi spune şi tu la fel? Ai avut un moment în viaţă în care ai putut spune asta? Faptul că acest pământ, această planetă nu are nimic atrăgător în afară de Dumnezeu. Îl iubeşti tu atât de mult? Poate alţii au bogăţii, sănătate, tinereţe sau orice altceva, dar ţie nu-ţi pasă de toate acestea. „Eu Îl am pe Dumnezeu, ce altceva îmi pot dori de pe acest pământ?” Încă îţi mai doreşti alte lucruri de pe pământ care îţi par mai atrăgătoare? Sau spui: „Da, într-adevăr, am momente în care sunt atras de anumite lucruri, dar, mai presus de toate, Te doresc doar pe Tine, Doamne! Nu merită să trăiesc pe acest pământ pentru altceva decât pentru Tine. Nu vreau nimic decât pe Tine!”

Dacă ai avea posibilitatea să schimbi locul cu cei mai bogaţi sau cei mai admiraţi oameni din lume, ai face-o? Asaf zice: „La mine nici nu se pune problema. Să renunţ la cunoaşterea lui Dumnezeu şi intimitatea cu Creatorul meu?”

Unii dintre voi poate vă întrebaţi dacă nu se poate să le ai pe amândouă. Să ai toate bogăţiile, toată bunăstarea, dar şi pe Dumnezeu. Dacă îţi pui întrebarea asta, nu îl cunoşti pe Dumnezeu aşa cum ar trebui să-L cunoşti. Pentru că toată ideea în cunoaşterea lui Dumnezeu e că ajungi într-un punct în care spui ca David în Psalmul 23: „Domnul este păstorul meu: nu voi duce lipsă de nimic”. „Dumnezeu e păstorul meu. Ce altceva îmi pot dori? De ce mi-aş dori altceva? El mă duce la ape de odihnă, are grijă de mine. Toiagul şi nuiaua Lui mă protejează. Am tot ce am nevoie! Îl am pe El! E extraordinar! Eu şi Dumnezeu e tot ce-mi doresc.” Exact acelaşi lucru îl spune şi Asaf: „Ce altceva îmi pot dori pe pământ? Nu-mi doresc nimic altceva pe pământ sau în cer decât pe Tine Doamne!”

Îmi place enorm ultima propoziţie a psalmului, cea din versetul 28: „Cât pentru mine, fericirea mea este să mă apropii de Dumnezeu”. Poţi să spui asta? Poţi să spui: „El e tot ce am nevoie!” Asaf zice: „Ceilalţi pot avea ce vor, dar fericirea mea e să-L am pe Dumnezeu şi e atât de bine să fiu aproape de El! Domnul este păstorul meu, nu voi duce lipsă de nimic. Nu-mi doresc nimic altceva de pe pământ. Sunt atât de împlinit să-L am pe El!”

Ştiu că unii dintre voi realizaţi că nu sunteţi la acest nivel şi vă întrebaţi cum să ajungeţi acolo? Poate spuneţi: „Încă tânjesc după alte lucruri, vreau ca lucrurile să se rezolve, vreau una sau alta. Isus nu a fost îndeajuns pentru mine până acum. Cum pot repara asta?”

Vreau să-ţi spun ceva: A-L iubi pe Dumnezeu este destul de greu, pentru că noi suntem răi. Noi nu putem iubi prin puterea noastră. Nu Îl putem iubi pe Dumnezeu, nu putem iubi oamenii. Nu putem să-i iubim cu adevărat. Pentru mine e mai greu pentru că nu excelez la capitolul relaţii, dar de când am conştientizat acest lucru, mă rog mai des ca Dumnezeu să mă ajute să pot relaţiona mai bine, pentru că nu îmi vine în mod natural. Este un verset extraordinar în Deuteronom capitolul 30:6. Dumnezeu spune poporului Israel: „Domnul Dumnezeul tău îţi va tăia împrejur inima ta şi inima seminţei tale, şi vei iubi pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta şi din tot sufletul tău, ca să trăieşti”. Cine trebuie şi poate să ne schimbe inima? Dumnezeu! Nu e ceva ce realizezi prin puterea ta. Nu devii destul de bun să-L iubeşti pe Dumnezeu prin propria ta putere. Dumnezeu ne spune că El va face asta: El va schimba inimile noastre pentru a-L iubi din toată inima.

Haideţi să fim sinceri cu Dumnezeu, să ne deschidem inima înaintea Lui şi să spunem: „Doamne, vreau să Te cunosc mai mult, vreau să trăiesc mai profund cu Tine, vreau să ajung să spun ca Asaf că Tu eşti tot ce contează pentru mine şi pe pământ şi în cer, că Tu eşti satisfacţia mea supremă, desfătarea desăvârşită a sufletului meu.”

Bebe Ciaușu
Pastorul Bisericii Baptiste din Ineu

 

Adaugă comentariu

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.