Poveste de Duminică: Ce își doresc femeile?

Ultimele zile din luna decembrie reușesc fără îndoială să ne scoată, cel puțin pentru o vreme, din contextul general și să ne introducă într-o lume aparte, magică; nu întâmplător se vorbește de spiritul Crăciunului, pentru a sublinia atmosfera plină de mister, în care pot avea loc miracole și orice dorință (cel puțin în teorie) se poate împlini. Și pentru că tot veni vorba de miracole și mister, aș vrea să vă propun pentru lectură o poveste dintr-o lume îndepărtată, când oamenii comunicau mult mai liber decât o fac astăzi cu lumea spirituală, iar ființele mitologice cutreierau pământul, fără să le fie teamă că vor fi alungate de scepticismul științific.

Povestea noastră ne duce într-o epocă, să-i spunem întunecată, după standardele moderne, deși termenul reflectă mai degrabă o orientare ideologică decât adevărul, dar pentru că în cartea de istorie așa este numită această perioadă, iar noi vrem să fim politically corecți nedorind să intrăm în conflict cu cei care au alcătuit manualul, vom utiliza în continuare această caracterizare negativă. Prin urmare, la începutul evului mediu, evul întunecat, undeva în Anglia (locația fiind pur orientativă, deoarece se putea întâmpla oriunde în lume, pentru că, vă aduceți aminte, suntem într-un loc magic), trăia un rege ce a rămas imortalizat în legendele lumii sub numele de Arthur.

Într-o zi, pe când se afla la vânătoare cu apropiații săi, s-a rătăcit și a nimerit într-un ținut frecventat de ființe nu tocmai prietenoase cu oamenii. Aici s-a întâlnit cu un vrăjitor extrem de puternic și rău, care supărat că i s-a încălcat proprietatea, l-a amenințat pe regele Arthur cu moartea. Însă pentru că ne aflăm pe tărâmul poveștilor, vrăjitorul i-a acordat o șansă augustului vizitator și anume i-a spus să revină în același loc peste un an cu răspunsul la întrebarea :” Ce își doresc cel mai mult femeile?” Regele a promis și pentru că pe vreme aceea notarii erau un lux rar, cu atât mai puțini disponibili în aceea pădure, a garantat cu statutul său de cavaler, pentru că în aceea epocă întunecată, cuvântul dat ținea loc de contract, fiind garant pentru orice învoială.

Întrebarea cu pricina nu era nouă și se pare că revine frecvent în actualitate, pentru că peste cincisprezece secole, un domn pe nume Freud, avea să se întrebe cam același lucru: Ce vor femeile?, însă el nu auzise povestea și prin urmare nu știa răspunsul (așa se întâmplă cu toți cei care nu citesc povești seara la copii). Neavând prea mult timp la dispoziție, ghinionistul rege s-a întors la palat unde melancolia sa a fost repede sesizată de sfătuitorul său de taină. Acesta i-a propus să pornească în aflarea răspunsului, el într-o parte a regatului, iar regele în cealaltă, urmând să dezlege înșelătoarea și tainica întrebare. Zis și făcut; au plecat întrebând pe oricine întâlneau și pentru că pe atunci nu existau telefoane, sau Facebook să poată comunica rapid, iar porumbeii călători erau o investiție prea scumpă și nesigură (cădeau când te așteptai mai puțin răpuși de vreo pasăre de pradă, întocmai ca netul din zilele noastre), se întâlneau periodic pentru a-și împărtăși informațiile adunate. Din păcate, răspunsurile primite nu i-au satisfăcut pe nici unul.

Cum timpul se scurgea și momentul întâlnirii se apropia cu repeziciune, regele devenea tot mai îngrijorat, așa că încerca să-și înece amarul, în perioadele de respiro, dintre căutările răspunsului prin regat, prin organizarea de vânători regale (echivalentul de astăzi a jocurilor pe calculator în varianta de grup). Aici tot povestea ne vine în ajutor, pentru că într-o zi, acesta a nimerit într-o altă pădure unde a întâlnit de data aceasta o vrăjitoare, o pocitanie atât de urâtă, că te îngrozeai numai uitându-te la ea. Cuvintele sunt prea slabe ca să descrie fizicul acestei arătări, dar legenda vremii reține câteva caracteristici și anume: eczeme pe față, cocoșată, bube pe nasul mare și borcănat, peltică, cu dinți stricați, părul slinos și mai puteți adăuga (aici imaginația nu are limită, pentru că ne aflăm, cum vă spuneam în epoca poveștilor). Această ființă respingătoare i-a spus că îi va da răspunsul, cu condiția ca sfetnicul de taină al regelui să o ia de soție. Acum, între noi fie vorba, alegerea nu era tocmai rea, pentru că sir, era un tip înalt, chipeș, un sex-simbol al acelor vremuri, un Don Juan care frânsese multe inimi în regat.

Regelui îi era greu să accepte târgul, pentru că nu voia să sacrifice viitorul și fericirea prietenului său, chiar dacă avea coasa morții în coastă (pentru că așa era pe atunci în vremurile mitice, prieteniile erau prietenii). S-a întors la palat unde a organizat o petrecere pe cinste. Bând câteva pahare în plus, i-a destăinuit sfetnicului său toată povestea, iar acesta, ca un slujitor devotat, i-a promis că îi va salva viața, luând de soție pocitania din pădure. Regele ușurat, a alergat înapoi și a anunțat-o pe vrăjitoare că accepta învoiala, drept care, aceasta, bucuroasă că va pune mâna pe cel mai râvnit burlac din regat, i-a dat răspunsul (pentru că în acele vremuri, cuvântul de cavaler, mai ales a unui rege, primul om în stat, era respectat). ”Vrei să ști ce își doresc cu adevărat femeile? ”Să știi că ele nu-și doresc nici frumusețe, nici avere, ci să fie libere, să poată decide pentru ele însele.”

Satisfăcut de răspuns, Arthur s-a dus la vrăjitorul cel rău cu răspunsul, iar acesta de ciudă a făcut o criză de fiere, după care a plecat în pădure după niște buruieni ca remediu, povestea spunând că de atunci nu s-a mai arătat să ispitească muritorii.
Salvat de amenințarea morții, regele a organizat nunta sfetnicului său cu arătarea din pădure. S-au împărțit invitații, s-au împodobit sălile de mese, s-au pregătit mâncărurile. Bineînțeles că gurile rele au început să clevetească, răspândind zvonuri pe căile de socializare specifice epocii, asupra originii și aspectului viitoarei mirese. A sosit și ziua cea mare, unde toți au petrecut mâncând și bând, distrându-se de jocurile și măiestria acrobaților, respectiv a aruncătorilor de flăcări, chemați cu această ocazie.

După ce au petrecut cât au petrecut, cei doi miri s-au retras în apartamentul lor, pregătit cu grijă de slujitori. Aici, rămași singuri, ea i-a cerut să-i dea sărutul nupțial. Cavalerul s-a conformat și…surpriză, mireasa sa s-a transformat într-o fată frumoasă, cea mai frumoasă ființă pe care o văzuse până atunci. Înflăcărat a sărutat-o, a sărutat-o și…a tot sărutat-o (așa spune povestea). Cu toții ne bucurăm de întorsătura pe care a luat-o povestea, însă mai așteptați, că nu am ajuns la final, încă nu este happy-endul.

După ce și-a mai revenit din îmbrățișările lui, i-a spus că fusese vrăjită, dar că blestemul se rupsese doar pe jumătate. Urma să fie frumoasă doar jumătate din zi, cealaltă jumătate fiind urâtă, el trebuind să decidă când anume să se întâmple asta: în cursul zilei, sau în cursul nopții. Cu inima sfâșiată, neștiind cum să facă mai bine, a hotărât să o lase pe ea să aleagă. Bucuroasă, ea l-a anunțat că acum avea să rămână frumoasă atât ziua, cât și noaptea, pentru că libertatea pe care el i-o oferise, aceea de a alege, rupsese și ultima verigă din lanțul de blesteme.

Apoi au trăit fericiți până la adânci bătrâneți și cred că mai trăiesc și astăzi bucuroși acolo în regatul din poveste. Și am mâncat o sarma să vă spun povestea așa. Și am mâncat o friptură, ca să vă spun o poveste de inimă bună.

Poveste inspirată și prelucrată după „Cartea virtuților” de Alexander von Schonburg

Nici un comentariu

Lasă un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.