Urșii Bibliei

Bear, Syrian bear, Middle East bear, Bible bear

David a zis lui Saul: „Robul tău păştea oile tatălui său. Şi când un leu sau un urs venea să-i ia o oaie din turmă, alergam după el, îl loveam şi-i smulgeam oaia din gură. Dacă se ridica împotriva mea, îl apucam de falcă, îl loveam şi-l omoram. Aşa a doborât robul tău leul şi ursul; şi cu filisteanul acesta, cu acest netăiat împrejur, va fi ca şi cu unul din ei, căci a ocărât oştirea Dumnezeului celui Viu.” David a mai zis: „Domnul, care m-a izbăvit din gheara leului şi din laba ursului, mă va izbăvi şi din mâna acestui filistean.” (1 Sam. 17:34-37)

Ursul la care se face referire în Biblie corespunde subspeciei Ursus arctos syriacus, care a populat locurile din Țara Sfântă până când a dispărut în anul 1917.

Henry B. Tristram, un explorator şi naturalist britanic care a trăit în secolul al XIX-lea, povesteşte în a sa „Istoria Naturală a Bibliei” cum a întâlnit un urs brun în partea sudică a Muntelui Hermon, într-o râpă abruptă din apropierea Mării Galileei, iar fermierii din zona i-au povestit că urşii coborau adesea din munţi în căutarea hranei şi le distrugeau recoltele.

Totuşi, pe măsură ce habitatul lor s-a micşorat prin despăduririle masive şi vânătoarea intensivă, ei mai pot fi văzuţi acum doar în câteva zone muntoase din Kazahstan, Turcia, Iran şi Irak. Ursul din Orientul Mijlociu este similar cu ursul european, însă are o talie puţin mai redusă şi blana mai deschisă la culoare. În ciuda înfăţişării sale neîndemânatice este un animal foarte sprinten care poate înota, se poate căţăra şi poate alerga cu până la 40 de km pe oră. Este un animal omnivor, care poate mânca aproape orice categorie de hrană, inclusiv carne, iarbă şi fructe.

În ebraică cuvântul pentru urs este dob, în arabă dub, în persană deeb, iar în greacă arktos.

Conform Scripturilor, ursul era un animal destul de des întâlnit în perioada Vechiului Testament. Oamenii se temeau de el datorită forţei acestuia şi a ghiarelor sale periculoase. Din când în când, un urs singuratic sau o ursoaică cu puii ei se apropiau de zonele locuite în căutare de legume proaspete sau a unor animale domestice uşor de capturat. Acest lucru, în mod evident, îi speria pe fermieri şi adesea se produceau ciocniri între animale şi oameni. Aceste confruntări aduceau un risc foarte mare şi era nevoie de oameni curajoşi care să poată să alunge ursul, aşa cum este tânărul pastor David în textul din 1 Samuel cap. 17.

În mod normal, urşii evită contactul cu oamenii, însă dacă sunt deranjaţi, dacă le este foame sau simt că le sunt ameninţaţi puii, atunci pot deveni extrem de periculoşi (vezi şi Isaia 11:7, Amos 5:19, 2 Sam. 17:8, Prov. 17:12, 28:15, Osea 13:8). În unele ocazii, dacă sunt aţâţaţi, ei pot ataca şi mânca oameni, cum au fost urşii care au rupt în bucăţi băieţii care râdeau de Elisei (2 Regi 2:23-24). În viziunea celor 4 animale a lui Daniel, ursul este înfăţişat ca un carnivor feroce, simbolizând puterea Mezilor şi Perşilor (Daniel 7:5). În sfârşit, cartea Apocalipsei face referire la labele ursului ca fiind una din caracteristicile fiarei care se ridică din mare (Apocalipsa 13:1-2). Ghiarele de la labele din faţă ale ursului sunt printre cele mai formidabile arme cu care acesta îşi poate ucide victimele.

Labele urşilor au pernuţe, ceea ce reduce în mod considerabil forța de frecare în timpul mersului. Urşii se pot mişca fără să facă zgomot şi se pot apropia de victimele lor fără a fi auziţi. Cei mai mulţi urşi din emisfera nordică hibernează iarna, acest lucru însemnând că îşi petrec lunile lungi de iarnă într-o stare de somn în care temperatura corpului este redusă şi scade ritmul cardiac, ceea ce îi face să consume foarte puţină energie. În timpul hibernării ei nu mănâncă, nu consumă lichide şi nu elimină fecale. Ei se alimentează cu grăsimea corporală acumulată în perioada caldă.

Istorisirea celebră în care tânărul pastor David îl înfruntă pe fiorosul filistean Goliat, a stat întotdeauna mărturie a curajului şi a încrederii în Dumnezeu şi a siguranţei de sine. Modestul pastor s-a dovedit a fi mai curajos decât întreaga armată a israeliţilor, compusă din soldaţi experimentaţi. Până în acest punct este de înţeles de ce Saul s-a dovedit sceptic la capacitatea acestui tânăr necunoscut de a putea doborî gigantul filistean. Nu era cumva această îndrăzneală o dovadă de aroganță şi nesăbuinţă din partea acestui adolescent? Cu toate acestea, David a făcut apel la experienţa personală şi l-a creditat pe Dumnezeu ca fiind Cel care i-a dat puterea să se lupte cu ursul şi cu leul și că îi va da aceeaşi putere să se lupte cu Goliat. Tânărul păstor nu a permis niciodată animalelor sălbatice să-i ia vreun animal din turmă şi era pregătit să-şi rişte viaţa pentru a le salva. Ce imagine minunată şi ce tipar pentru Hristos, Bunul Păstor care şi-a dat viaţa pentru oile Lui!

Sursa: Evangelical Focus

Lasă un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.


Notice: ob_end_flush(): failed to send buffer of zlib output compression (0) in /home/stiric/public_html/wp-includes/functions.php on line 4757