Spălarea picioarelor sau necesara retragere spre margini

Joi. Isus a spălat picioarele ucenicilor Săi. Nimic mai rușinos și mai penibil. Pentru ucenici, se înțelege! I-a făcut de pomină Isus! Li s-a dus, iată, buhul prin toată istoria în paginile Evangheliei.

Dumnezeu are acest obicei nefiresc de a ne întrerupe cursul previzibil al vorbelor și faptelor noastre, dar și pe ale Dânsului. Noi așteptăm continuarea, El rupe firul. Sparge toate scenariile calculate și pregătite de mințile noastre prea puțin cuprinzătoare. Tace ca să ne asurzească cu tăcerea Sa! Ne amețește cu oprirea Sa!

Ucenicii își dau rând la slujire. Niciunul nu se mișcă să ducă farfuria la spălător. Niciunul nu trage ușa după el. Fiecare vrea să stea să soarbă „cuvintele vieții veșnice”, „cuvintele dătătoare de viață”. Vă puteți imagina exercițiu mai nobil? Toți sunt ochi și urechi. Stăpânul vorbește, robii ascultă! Sunt instrucțiuni importante. Filozofie, lucrare, viață! Partea cea bună! Ascultă toți ca niște Marii-adânc-cugetătoare, care își vor fi ales contemplarea, nu lucrarea Martelor-prea ocupate.

Ucenicii își învățaseră lecția din confruntarea celor două surori din Betania, cel puțin așa credeau ei: nu activism, ci studiu biblic!

Las’ , fârmiturile pot sta pe covor… las-o, domle, încolo de mătură… Acu ți-a găsit, când Învățătorul vorbește? Să luăm aminte, agitatule! Stai odată țapăn, Ioane, nu te mai fâțâi atâta, că Îl deranjezi pe Domnul… tot te ghemuiești acolo… la pieptul Său! Nici măcar nu poate respira cum trebuie să ne vorbească… ei, copchil, copchil… la ce l-o fi luat Domnul de la maică-sa!?

Când toți sunt prinși în plasa metafizicii, când fiecare dă ochii peste cap, căutând sub sprâncene sensurile profunde ale cuvintelor Cuvântului …

Tocmai atunci Maestrul se ridică, întrerupe lecția la mijloc, învățătura se oprește și Domnul Însuși iese din mijlocul lor.

Central fiind, se exteriorizează, se retrage, se dezbracă de tot, își ia un ștergar, se înfășoară în jurul mijlocului precum un rob, ia ligheanul și se rotește la perimetrul descris acum de picioarele neslujite ale viitorilor Apostoli, în afara covorului pe care era așezată masa pascală.

Se știe! N-au stat la masă precum Da Vinci ne-a depictat scena. Scaunele și masa din Cina Pascală nu reprezintă altceva, decît un simpatic mit iconografic.

Rînduiala a fost cu totul alta. 

Au stat în cot, pe jos, în cerc. Capul spre centru, picioarele spre exterior. Mîntuitorul mai în față, mai aproape de masă (unde numai Iuda a mai îndrăznit să se apropie de același blid) mult spre centru, acolo unde era și pîinea și vinul și lumina și apa și mielul …

Ei, acolo … era, de fapt, Pâinea  Vieții și Vinul Viței Celei Bune de Sânge și Lumina Lumii și Apa Vie și Mielul … central și cuvântând!

Dintr-odată … tăcere! Cuvintele de învățătură sunt înlocuite de foșnet, picuri, clipocit, frecuș și foiala de învățare a unei noi lecții: ”așa să faceți și voi!”

Dumnezeu, Stăpânul, Cel prin care toate s-au făcut, Se ghemuiește!

El, Lumina, Se duce spre întuneric, Se retrage după perdele!

El, cel din mijloc, Se autoexilează!

Stăpânul ia chip de Rob, Se smerește dincolo de orice posibilitate de concepere a vreunui scenariu mai umilitor.

Fractura aceasta între cele două părți ale serii mă deconstruiește și mă recompune pe dinăuntru în acest an.

Tranziția de la un Hristos Îmbrăcat, la Robul Dezgolit, de la Învățătorul central poziționat, la Slujitorul îmbrăcat în penumbrele din exteriorul cercului format de picioarele așezate cât mai departe de masă, trecerea de la Cuvântare la Împlinire cu fapta, trecerea de la capetele în-fățișate ale ucenicilor, spre picioarele acestora …

***

Există posibilitatea ca Dumnezeu să înceapă o tăcere foșnitoare în preajma noastră, în penumbre, retrăgându-ni-Se din vedere.

Există posibilitatea să înceteze a ne vorbi, pentru a ne arăta cum se face, pentru că am devenit harnici la ascultare și netrebnici la lucrare.

Există posibilitatea ca Dumnezeu să se des-centreze, să Se autoexileze din privirile noastre, tocmai pentru că ne vom fi obișnuit prea mult cu retorica în dauna religiunii curate și neîntinate a binelui față de cei sărmani, văduve și orfani.

Există posibilitatea ca Însuși Cuvântul să tacă, Lumina să se ascundă în semiîntuneric, tocmai Creatorul să se ascundă în creația Sa, așa cum a făcut la naștere, gângurind, lăsându-ne cu prea puține indicii, cu prea puține clarități, fără descoperire și fără profeți.

Există posibilitatea ca Dumnezeu să ne lase de capul nostru, ca să ne oblige la împlinirea tuturor celor pe care prea mult le știm, dar nu le facem.

Avem biserici care teologal își dau ochii peste cap, invitându-și marii vorbăreți ai veacului acestuia, dar sunt cu totul absente din spațiul slujirii în Cetate.

Din ele, pentru ele, în ele. Biserici cu totul anesteziate de programele lor reușite, păstorind proiecte, cum spunea cineva, nu persoane. Comunități bine organizate ca să servească ego-urile noastre atât de gonflate, încât cristologia ni s-a chircit sub povara propriilor noastre nevoi psihologice imaginate. Ne-am pus pe noi în centru ca să teologhisim despre un Dumnezeu care se retrage din fața noastră ca să meargă, după cum L-am rugat:

Doamne, vizitează Tu bolnavii, Doamne, treci Tu pe la casa văduvelor, Doamne, încurajează-i Tu pe cei osteniți, Doamne … Doamne, fă Tu ca neamul ăsta se Te cunoască …

Ne ascultă! Ce să facă! I-am delegat responsabilități serioase.

I-am scris job-description-ul cu acribie!

Noi suntem stăpînii, El, robul!

Are încotro?!

Ce ironie feroce! Noi la masă, Hristos la treabă!

Noi, centrali, El, marginal!

Robii sunt  stăpâni, Stăpânul este rob! El slujind, noi slujiți! De Joia Mare lumea e cu susul în jos, cu Capul la picioare. Toate-s razna, iar ucenicii boscorodesc, mărunți, fără măcar să priceapă o iotă din ce li se întîmplă lor și lumii întregi.

Dar lucrurile nu se opresc aici pentru noi! Ucenicii își vor fi învățat lecția amară.

Noi, dacă nu pricepem ”… unde este credința ta fără fapte? Este moartă!”,  ne spune Iacov.

Și care ar fi o culme a pedepsirii în aceste vremuri tulburi, în care tânjim iarăși după vechile noastre liturghisiri triumfaliste?

Să ne lase singuri să ne cântăm, să ne rugăm nouă înșine, să avem părtășie unii cu alții, într-o criptă plină cu oasele galbene ale unor tradiții înțepenite, într-un mormânt văruit, pe care îl numim … biserică, o mireasă des-căpățînată și neascultătoare. O biserică sieși-închinătoare, autofagică, mireasă fără mire, trup fără cap, cetate fără stăpîn.

Dacă rămînem lungiți dându-I Lui și celălalt picior la spălat, dar mustrându-i pe ceilalți că n-au făcut ei treaba, ne lasă în voia minții noastre blestemate de căldicei până Îl vom auzi rostind:

Plecați de la Mine, că nu v-am cunoscut niciodată!

Lecția din Joia Mare se poate rezuma într-o mișcare pe care Mântuitorul a făcut-o dinspre centru, unde era preacinstit ca Maestru și Stăpân, spre marginea întunecoasă a picioarelor, unde a luat chip de rob și a slujit.

Încărcătura pedagogică a actului spălării picioarelor stă în a învăța să ne retragem noi în semiîntunericul acestei lumi, spre picioarele semenilor, pentru a-L lăsa pe El să-Și arate Gloria, să ne pună El cele trebuitoare pe masă, exact în mijloc, în timp ce noi ne târâim spre margini alunecând în genunchi … nu să ne pună elementele pe masă, ci să Se pună El Însuși pe masă ca Pâine, Viță, Apă și Miel!

Marius Cruceru

Lasă un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.


Notice: ob_end_flush(): failed to send buffer of zlib output compression (0) in /home/stiric/public_html/wp-includes/functions.php on line 4757