Asupra timpului

„Toate își au vremea lor și fiecare lucru de sub ceruri își are ceasul lui”; spune Eclesiastul în primul verset al capitolului 3. Cercetând istoria și traiectul ei aproape algoritmic mă pot alinia cu ușurință gândirii înțeleptului. Decenii, secole și milenii laolaltă au îndeplinit rolul unui separator imaginar și au făcut posibilă distingerea orelor în marele ceas al lumii, plasându-le sub o cifră în cadranul măreț al timpului. Fiecare capitol istoric își are acum un loc bine stabilit în vestitul volum și toate par să oscileze între limitele unui sistem delimintant de tipul ascendent-descendent. Un imperiu se naște, se războiește, culminând câștigă, se expandează, apoi un altul îi ia locul și tot așa- la nesfârșit. Dar nesfârșitul acesta își găsește finalul în acum, aici, în prezentul pe care îl experimentez astăzi și față de care, recunosc, gândirea îmi este mai degrabă alienată.

Parcurgând ziua de astăzi și cele 24 de ore ale sale, care o constituite și o consacrează ca fiind ziua de 9 mai, nu pot să nu mă întreb dacă chiar totul este așezat cu rigurozitate și dacă chiar toate se desfășoară după un ceas și acela cosmic. Ba mai mult, minții mele îi este aproape imposibil să încadreze ziua aceasta în vreun vestit volum. Da, înțeleg că ziua de azi se va transforma (ca toate celelalte) într-un ieri, însă eu cred că nu va face nimic mai mult decât să plutească undeva pierdută în amintirea mea, fără să se alăture în vreun fel istoriei. Și poate că tind să afirm asta despre toate zilele vieții mele. Este ușor de ratat măreția care stă în spatele existenței noastre (ca oameni) atunci când te trezești în fiecare dimineață la sunetul alarmei și închei prin a o seta, la aceeași oră, pe cea de mâine. Sau poate că aici, în rutină se află sensul mesajului din Eclesiast. În orice caz îmi văd scepticismul și în același timp mă văd justificându-l.

Totodată mi-e greu să cred că nimic nu se află sub nicio autoritate și că ziua de astăzi este o întâmplare ridicolă apărută din neant. Toate par să funcționeze pe bine-stabilitul sistem cauză-efect. Cauza determină efectul, întâmplarea nu determină nimic. Iar cauza, cu siguranță are un Cauzator. Cel care creează, urnește, dă curs efectului, Îl influențează, și poate chiar să Îl oprească.

Dar să ne întoarcem la ziuă, la aceasta mică/mare unitate de măsurare a timpului.  Bineînțeles, un raport bine făcut va înclina balanța în favoarea ei. Pusă în rama săptămânii, într-adevăr ziua este ceva considerabil, cu valoare; vorbind în schimb de 7 ani, ziua devine aproape insignifiantă.

Totuși cursul fragil al istoriei a fost în multe dintre cazuri influențat, modificat sau drastic schimbat într-o singură zi. Unele dintre mariile imperii și-au întâlnit sfârșitul într-o singură zi. Existența omului ca ființă se materializează într-o zi (din înțelegerea noastră). Prezentul așa cum îl știu, este un rezultat al tuturor acelor insignifiante zile. Acele zile care ar fi putut fi plutinde, pierdute și totuși cumva și-au găsit locul. Dar ceea ce îi dă această semnificație uriașă timpului, poate că nu este cantitatea ci calitatea („rascumpărați vremea, căci zilele sunt rele”). Ziua este în fond, vrednică de ținut și va rămâne în istorie chiar și la secole după încheierea ei.

Dacă ne întoarcem la textul biblic, Eclesiastul subliniază pe parcursul a 8 versete această delimitarea a vremii. Să fim dar conștienți de importanța pe care acesta o alocă vremii asociate cu un anumit tip de acțiune. Râsul, plânsul, munca, odihna toate acestea își au cândva (într-un interval de timp) rostul. Ori, raportat la viața unui om- însuși timpul acordat acestuia poate fi cuprins într-un vestit volum. Fiecare acțiune reprezintă o filă, un capitol și toate împreuna crează lectura vieții sale, care în ciuda veșnicei goane după vânt merită parcursă până la capăt.

„Orice lucru El îl face frumos la vremea lui. A pus în inima lor chiar și gândul veșniciei, măcar că omul nu poate cuprinde, de la început până la sfârșit, lucrarea pe care a făcut-o Dumnezeu.”

Mai bun sfârșitul unui lucru decat începutul lui, mai spune Eclesiastul. Analizând rândurile care îmi stau înainte, realizez cu certitudine că totul este la un anumit nivel, incert. Ajung la o analogie și anume: atunci când mă aflu într-o mașină, conduc și vreau să mă uit în spate, drumul pe care îl las în urmă se pierde în oglindă. Doar la finalul călătoriei, folosindu-mă de o hartă pot vedea cu exactitate drumul pe care l-am parcurs. Pot spune deci, că eu (și lumea întreagă deopotrivă) încă mă găsesc într-o mașină. Incertitudinea va continua și ea să mă însoțească, deși se poate ca ea să fie și un rezultat al gândurilor mele. Afirm însă cu certitudine că mașina îmi este vizată, ba chiar are stabilită și o destinație. Iar în acești parametri, mi-aș dori să țin întotdeauna minte că oricât de anevoios va deveni drumul, odată voi ajunge la destinație și atunci drumul într-acolo mi se va părea doar o simplă filă al vestitului volum.

Autor: Ema Crișan, Edictum Dei

Lasă un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată.

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.