Visarion Alexa: Despre Sfințenie

Vine câte un om la biserică, din Paști în Crăciun, și-l întreb de ce nu vine mai des, de ce nu ia mai în serios treaba aceasta. Și-mi răspunde: „Părinte, eu nu sunt sfânt…”

Mulți dintre noi venim la biserică împinși de câte o durere sufletească: „Mă simt singur, am nevoie de o comunitate.”; „Sunt bolnav, nu mai am altă speranță.” Dar Biserica este însă locul în care vii să te sfințești. Este laboratorul sfințeniei, dacă vreți. La asta suntem chemați. Acesta este dezideratul vieții noastre.

Dacă, venind la biserică, asumându-ți calea aceasta, nu tânjești după sfințenie, riști să nu mai iei în serios pe Hristos, să nu mai iei în serios spovedania, împărtășania, al căror rost este să te sfințească. Un om care nu tânjește după sfințenie, va trăi cu multă furie, va fi mereu nemulțumit de tot, oricât ar avea.

Dacă citim viețile sfinților, găsim acolo niște superoameni care făceau minuni și e lesne să cazi în ispita deznădejdii spunând: „Eu nu voi putea ajunge niciodată la această stare.” Am trecut prin aceasta.

L-am cunoscut pe Părintele Sofian, înainte de a da la facultatea de teologie și nu prea știam eu ce este sfințenia. Nu mă gândeam la sfințenie cum mă gândesc acum (omul unit cu Dumnezeu), ci credeam că sfântul este un om extrem de performant.

Părintele Sofian făcea performanță. În blândețe, în iubire și-n răbdare. Către aceste performanțe am vrut să mă îndrept și eu urmându-l. Nu îmi imaginam atunci că părintele este sfânt (mult mai târziu am realizat), pentru că eu vedeam în el lucruri accesibile, realizabile.

Cum să nu fie accesibil să devii blând, să răspunzi răului cu bunătate, să fii răbdător, să nu te grăbești cu judecata? Dacă aș fi văzut că face minuni extraordinare, că merge pe apă, etc… probabil că nu aș mai fi rămas lângă el, gândind că eu nu voi putea ajunge niciodată la nivelul acela.

Când am ajuns la Facultatea de Teologie și mi-au căzut în mână cărțile despre Sfinții pustiei, despre asceza extraordinară pe care aceștia au făcut-o de-a lungul vieții, am deznădăjduit. În anul doi de facultate, am decis să renunț, crezând că sfințenia este o poveste. Părintele mi-a spus atunci: „Dragă, nu te grăbi!”

Salvarea a venit de la Sfântul Sofronie Saharov ale cărui scrieri mi-au căzut în mână. Acolo nu scria nici că zboară în văzduh, nici că învie morți, nici că a locuit douăzeci de ani într-un mormânt, așa cum a făcut Sfântul Antonie cel Mare. Pr Sofronie era un creștin al timpurilor noastre, ce trăia în Essex, la doi pași de Londra, care reușise să dobândească o stare de unire cu Dumnezeu cum rar s-a dat în ultimul deceniu, în Biserica Ortodoxă, unui om.

Mai mult decât atât, a primit și darul de a explica lucrul acesta. Sfântul Sofronie s-a îndreptat spre partea rugătoare a sfințeniei, nu spre cea ascetică, extremă, spre care nouă ne este imposibil să ne îndreptăm. Iar darul său de a ne face nouă cunoscută experiența sa, este salvator pentru noi, oamenii din lume.

Am eu, așadar, cel ce trăiesc în lume, cu familie, cu job, acces la sfințenie? Duminica tuturor sfinților, prin harta sfinților pe care o deschide în fața noastră, ne spune că da. Poți fi sfânt acolo unde te afli. Gândiți-vă la Apostoli. Oameni cu viață firească. Sfântul Apostol Pavel cosea corturi pentru armată. Lucra cu statul, negocia cu armata. Și-n aceste condiții, Pavel a ajuns la o stare înaltă de sfințenie: „Nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăiește în mine.”

Iadul și raiul încep din casa noastră. Sfințenia începe în casa noastră, lângă aproapele nostru. Un om care nu lucrează deloc cu el, care nici măcar nu acceptă că are o problemă, iad este și iad răspândește în jurul lui. Credeți că se va schimba ceva printr-o minune? Jumătate de drum face Domnul, jumătate trebuie să facem noi. El ne așteaptă pe fiecare. Să fii sfânt înseamnă să înfrângi egoul din tine. E cea mai ușoară muncă din lume, dar devine cea mai complicată din cauza orgoliului, a cerbiciei, a încăpățânării omului.

Văd frați certați de ani de zile care nu au nici cea mai mică intenție să se ierte. Mai lesne le-ar fi să prășească hectare întregi decât să spună: „Iartă-mă!”. Soți care stau zile întregi supărați unul pe altul, ajungând să se disprețuiască. Părinți și copii care nu-și mai vorbesc. Acolo faci pact cu demonul. El este așa, el este orgolios și neiertător.

Fraților, Dumnezeu ne cheamă pe toți la sfințenie. Credeți că ne cere El ceva imposibil de făcut? Credeți că ne cere ceva mai mult decât să ne iertăm?

Schimbă puțin mintea, logica în care trăiești. Înțelege, când deschizi ochii dimineața, că Domnul te iubește și ți-a iertat toate greșelile când a răsărit iar soarele și peste tine.

Hristos nu a inventat o religie, ci El a întors omul la felul în care Dumnezeu l-a făcut să fie fericit. Iertând! Dacă veți înțelege lucrul acesta, veți face rai în jur.

Părintele Visarion Alexa

Lasă un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată.

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.