Sursă foto: Unsplash
Una dintre femei își deschide Biblia și începe să citească Psalmul 1 cu voce tare. Celelalte femei adunate în sufrageria acestui apartament simplu își deschid propriile Biblii și citesc împreună cu ea. Ferial zâmbește. Deși această situație pare cel mai obișnuit lucru din lume, în Siria, unde trăiește Ferial, timpul petrecut chiar și în cea mai simplă comunitate creștină se simte ca o apă dătătoare de viață.
La fel ca mulți alți sirieni, Ferial nu se află în casa ei. Potrivit Biroului ONU pentru Coordonarea Afacerilor Umanitare 6,7 milioane de persoane sunt refugiate în interiorul Siriei. Ferial este una dintre ele.
Situația ei este prezentă este mult mai dificilă decât viața cu era obișnuită și, totuși, cumva, această credincioasă spune simplu: „Simt pace, pace interioară.”
De ce?
O realitate primejdioasă
Pentru a ajunge în micul apartament în care cercul de femei s-a adunat pentru a citi Cuvântul lui Dumnezeu, trebuie să urci mai multe rânduri de scări pentru a ajunge la ultimul etaj. Acolo locuiește Ferial Jamil Labbad, în vârstă de 52 de ani, împreună cu soțul ei, Ghandi, și cei doi copii ai lor, Anna Maria și Ohannes (o variană a numelui Ioan). În Siria, de multe ori este posibil să afli religia unei familii pe baza numelor membrilor acesteia, iar acesta este cazul familiei lui Ferial. Numele copiilor arată că este vorba de o familie creștină – un părinte musulman nu ar fi ales aceste nume biblice pentru copiii săi.
Când a început războiul din Siria, în 2011, Ferial și Ghandi locuiau în Alep. Mulți dintre noi știm despre Alep datorită imaginilor înfiorătoare care au apărut în timpul apogeului războiului civil. Orașul a fost bombardat în repetate rânduri, iar luptele crâncene au redus secțiuni întregi ale orașului la niște ruine.
„Zburau o mulțime de avioane pe deasupra casei noastre”, își amintește Ferial. „Copiii mei erau mici; îmi era teamă pentru ei. I-am dat jos din pat și ne-am ascuns în baie.” În timp ce își spune povestea, ea se oprește și privește – ca și cum ar vedea prin ce a trecut ea și familia ei.
Ei locuiau într-o zonă din Alep care a fost grav afectată de război. „Locuiam foarte aproape de grupările de miliții rebele, spune ea. Ambele părți s-au lovit reciproc în mod repetat cu mortiere și rachete.”
„Întreaga noastră clădire a fost afectată”, spune Ferial. „Locuiam la ultimul etaj. Zidul s-a crăpat în mijloc, ferestrele erau sparte, era moloz peste tot. Nu aveam pâine, iar copiilor le era foame”. Chiar dacă descrie ororile războiului și amenințarea constantă a extremiștilor precum gruparea Stat Islamic, ea rămâne liniștită și pozitivă.
Chiar și activitățile simple se puteau dovedi mortale. „Odată, soțul meu și copiii mei s-au dus la piață. Pe drumul de întoarcere, s-au auzit multe împușcături – trăgeau inclusiv spre ei. Au luat-o la fugă, copiii au început să plângă.” Ferial spune că doar protecția lui Dumnezeu i-a permis lui Ghandi să se întoarcă acasă în siguranță. „Simțeam cum Dumnezeu e cu noi în fiecare moment.”
Condițiile de trai erau teribile. „Nu puteam să facem baie sau duș, deoarece nu mai era apă”, își amintește Ferial. „Hainele noastre erau murdare. Am petrecut aproape trei luni fără apă. Soțul meu le-a povestit acest lucru prietenilor care locuiau în zona rurală din Latakia (la aproximativ 2,5 ore de Alep). L-au rugat să vină, iar ei îi vor găsi un loc de muncă”. Deși a fost dificil, Ghandi și-a lăsat soția și copiii în orașul asediat pentru a pregăti un loc în Latakia unde familia să poată veni ca să își poată permite să trăiască.
Prietenii lui Ghandi l-au ajutat: a reușit să obțină un loc de muncă și a închiriat o casă. După aproximativ o lună, le-a spus soției și copiilor săi să i se alăture. „A trebuit să plec singură cu copiii. Soțul meu nu putea veni să ne ia din cauza punctelor de control. Mă rugam la Dumnezeu să ne păzească. Am plecat de acasă plângând, mai ales copiii, pentru că ei iubeau locurile în care au copilărit. Am luat cu noi doar câteva haine. Ne-am luat la revedere de la vecini, pentru că ne gândeam că ne vom întoarce curând.”
Au trecut opt ani.
Ferial impreună cu elevii săi
O siguranță fragilă
Mutarea în Latakia a fost un lucru pe care mulți sirieni l-au făcut în acea perioadă. „Era cea mai sigură regiune din Siria. Mi-a fost teamă pentru că nu aveam propria noastră casă. ‘Dumnezeu va purta de grijă; nu ne va părăsi’, spunea soțul meu.”
Primele câteva luni în Latakia au fost grele. „Am plâns mult și am fost foarte supărată”, spune Ferial. „Mă certam cu soțul meu, țipam la el. Situația noastră de dinainte, din Alep, era atât de diferită. În Latakia, avem doar un dormitor și o cameră de zi.”
Într-adevăr, apartamentul este mic pentru patru persoane. Toți patru împart același dormitor, iar spațiul rămas pentru orice altceva în afară de paturi este foarte mic. Dar ceea ce frapează cel mai mult la apartamentul mic este lipsa de mâncare din bucătărie. Există câteva vase de sticlă cu orez, linte și zahăr, un sfert de varză albă pe o farfurie, câteva vase cu ierburi aromatice și o sticlă de ulei. Asta este tot.
Bateria de pe tejghea este un indiciu al vieții în Siria, unde este nevoie de baterii pentru energie electrică. În Latakia, energia electrică este furnizată de trei ori pe zi, timp de numai 30 de minute de fiecare dată.
Deși Siria nu mai este prezentă în buletinele de știri și camerele de luat vederi sunt concentrate pe alte părți ale lumii, suferința poporului sirian continuă. În zonele controlate de rebeli, creștinii sunt persecutați, iar bisericile sunt închise. Deși persecuția pentru credincioșii născuți în familii creștine este mai puțin severă în zonele controlate de guvern, oricine se convertește de la islam la creștinism riscă toate tipurile de persecuție, în special din partea familiei și a comunității.
Ghandi îi reamintea lui Ferial de fiecare dată că au fugit pentru a-și proteja copiii de război. În cele din urmă, ea s-a liniștit. Nu existau bombe care să explodeze, nu exista pericolul unor lunetiști pe străzi, nu existau avioane care să zboare deasupra orașului sau extremiști care să-i amenințe – pentru prima dată în ceea ce părea a fi ani de zile, Ferial se simțea în siguranță.
„Am simțit că copiii mei erau în siguranță aici. Am început să îi mulțumesc lui Dumnezeu că am făcut pasul corect. Am înțeles că ideea soțului meu era mai bună decât a mea. Copiii erau relaxați și, în sfârșit, puteau să doarmă. Odată m-am trezit și i-am văzut dormind liniștită. În Alep nu se întâmpla asta – se trezeau la fiecare 10 minute.”
‘Întotdeauna îmi place când se deschide Biblia în casa mea’
Când familia s-a instalat în zonă, un vecin i-a spus lui Ferial despre biserica nazarineană din apropiere. „Mi-a spus că ar trebui să mă duc acolo, deoarece ei sprijină oamenii. M-am dus și, într-adevăr, au fost de mare ajutor.”
De atunci, ea nu a ratat niciun serviciu religios. „Mă simt ca și cum mintea și trupul meu se află acum în biserică”, spune ea. Faptul că a găsit o comunitate care se îngrijea de ea a ajutat la atenuarea durerii de a-și părăsi casa. „Nu mă mai gândeam la Alep sau la situația noastră financiară.”
Biserica a fost ca o găină care își protejează puii. „Ne-au luat sub aripile lor din punct de vedere spiritual și financiar. M-au motivat să-L iubesc pe Isus chiar mai mult decât o făceam înainte. Nu ne-am simțit abandonați; ei ne-au făcut să ne simțim iubiți.”
Biserica, unul dintre Centrele Speranței din Siria sprijinite de partenerii Open Doors, a ajutat-o pe Ferial și familia ei să se apropie mai mult de Isus. „Copiii erau, de asemenea, foarte fericiți în biserică. Simțeau prezența lui Isus cu ei, că El este acolo și îi iubește.”
Ferial la Centrul Speranței
Ceea ce o ajută pe Ferial să crească în credința ei este un grup de părtășie format din femei care studiază Biblia împreună și împărtășesc între ele despre viața lor. Acesta a fost grupul care a citit împreună Psalmul 1. „Când ne întâlnim în casa mea, simt o mare binecuvântare. Soțul meu se schimbă, copiii mei se schimbă, casa este binecuvântată. Copiii mei acum mă corectează uneori când vorbesc negativ. Întotdeauna îmi doresc ca femeile să facă întâlnirile de ucenicie la mine acasă, pentru că sunt flămândă dupa Biblie. Îmi place întotdeauna când Biblia este deschisă în casa mea.”
Centrul Speranței a ajutat familia și în mod practic. „Ne-au ajutat cu chiria, cu mâncarea și cu nevoile copiilor. Iar acum, pentru că situația economică este dificilă, m-au angajat ca învățătoare la Centrul Speranței.”
Ferial își iubește meseria. „Îmi place foarte mult să lucrez cu copiii. Îmi place să le vorbesc despre Isus și despre Biserică. Îmi place această muncă, deoarece copiii pot fi influențați de profesori. Îi mulțumesc lui Dumnezeu că m-a pus în această poziție.”
‘Isus nu ne va părăsi’
Situația din Siria este în continuare disperată.
„În fiecare zi, prețurile cresc”. Indiferent cât de mult muncesc ea și soțul ei, nu reușesc să câștige suficient pentru a cumpăra alimentele de care au nevoie.
Și totuși, acest lucru nu oprește spiritul de generozitate să crească în Ferial. „Chiar dacă nu avem nimic, putem încerca să-i ajutăm pe cei care sunt în condiții mai grele decât a noastră”, spune Ferial, cu lacrimi pe obraji. „Cu ceva timp în urmă, am primit cinci minute pentru a vorbi în biserică. Am vorbit despre dăruirea celorlalți, despre faptul că este mai binecuvântat să dai decât să primești. În fiecare zi când mă trezesc, mă rog la Dumnezeu: “Chiar dacă nu am nimic, vreau să dau ceva”. Îmi place să dăruiesc”.
Cu sprijinul fraților și surorilor ei în credință, Ferial se simte încrezătoare în viitor. „Nu mă tem de nimic. După ce l-am cunoscut pe Isus, văd un viitor foarte frumos și bun. Cu toate crizele – război, criză economică, criză psihologică, criză de electricitate, criză de apă – eu simt pace, pace interioară. Nu există depresie sau tristețe, pentru că suntem atât de aproape de Isus. Noi spunem: Isus nu ne va părăsi. El ne poartă pe culmi și ne va duce vârful acestei vieți. Sunt sigur că vom avea un viitor mai bun.”
Sursa: Open Doors
