S-a terminat CM de fotbal și, evident, mai toată lumea vorbește despre acest subiect. Așa cum se întâmplă cu subiectele care au tracțiune publică, tema fotbalului a fost și ea întâinsă cu un entuziasm bolând spre două extreme cât se poate de fade și grețoase.
Una este extrema idolatriei, unde fotbalul devine o religie, un zeu cu tot tacâmul metafizic aferent. Ca orice fel de idolatrie, a face din fotbal un idol este cât se poate greșit.
Cealaltă extremă este a spiritualismelor isterice. S-au trezit din nou populiștii de serviciu care adoptă atitudinea fariseilor ce nu-și murdăresc mâinile cu mizeriile acestei lumi. Like-urile și banii din donații sunt buni, fotbalul nu! Of, of!
Da, cred că există microbiști fanatici, iar ei au nevoie de pocăință, de corectarea comportamentului. Dar „grosul” oamenilor sunt oameni normali care se bucură de viață și își trăiesc vocația ludică. Unii chiar înțeleg că jocul este și el un dar de la Dumnezeu.
Așa că, să ne ferim de idolatrie, iar „spiritualiștilor” de serviciu le recomandăm să facă puțină mișcare…