Adrian Papahagi: Cum îl înțelegem pe Dumnezeu și cum înțelegem omul?

Cum îl înțelegem pe Dumnezeu și cum înțelegem omul? Dar cum înțelegem divino-umanitatea lui Hristos? Sau cum credem, pentru a putea înțelege? „Crucificat este nu un om, ci Ideea întrupată a Binelui”, scrie, de pildă, domnul Liiceanu în titlul „Isus al meu”, Humanitas, 2020, p. 286.

În acești termeni platonicieni, filozoful ratează întâlnirea cu Iisus al creștinilor, și rămâne cu Isus al dumisale: un om superior, un gnostic, un iluminat, care minte (dar virtuos) că ar fi Fiul lui Dumnezeu. Ca orice gnostic, domnul Liiceanu pune gnoza (știința, cunoașterea, înțelepciunea chiar) peste credință. De fapt, în cărțile domniei sale, creștinii sunt caricaturizați și disprețuiți, ca ipocriți, inculți, vicleni, răi și proști. Credința e inferioară rațiunii, și ea trebuie să degajeze terenul, ca să permită luminilor științei și progresului să se răsfrângă asupra umanității.

În lectura domnului Liiceanu, creștinii nu sunt cei care l-au urmat pe Hristos și se chinuie, așa cum pot, imperfect, să-l imite, ci cei care îl răstignesc și îl trădează la nesfârșit. Spre deosebire de domnul Liiceanu, noi știm că suntem ambele, că în noi se duce mereu lupta între credință și trădare, ca în noaptea patimilor lui Petru. De altfel, ce scriu aici îl va oripila pe domnul Liiceanu, care consideră că orice exhibare a credinței e impudică: probabil că doar etalarea necredinței pe sute de pagini și în termeni extrem de inflamați, e rațională și decentă.

Gnosticilor, adică celor avansați în cunoaștere (gnosis), le repugnă inavuabil umanitatea superstițioasă și credulă – aceeași pentru care Iisus s-a jertfit. În concepția intelectualilor despre corpul politic, mulțimea e trupul, iar ei ar trebui să ocupe locul capului (am trecut prin ispita asta și știu ce vorbesc). Locul capului, eliberat, în republicile noastre moderne, de un rege uns prin lucrarea harului (dei gratia), trebuie ocupat de intelectuali sau ideologi.

Și Ficino, Gelli, Pico sau ceilalți umaniști gnostici care îi plăceau lui Culianu disprețuiau corporalitatea și urmăreau spiritualizarea până la decorporalizare. De aceea nici ei nu pot concepe corect divino-umanitatea lui Hristos. Căci Hristos nu s-a întrupat ca să ne ceară să ne dematerializăm, ci ca să-L readucă pe Dumnezeu în templul părăginit al fiecăruia dintre noi, în aceste trupuri animate, în aceste suflete întrupate (căci templu fără ziduri nu s-a văzut, iar Duhul adia în pustie doar înainte de Facere).

De fapt, domnul Liiceanu face și el „imitatio Christi” – dar nu a lui Hristos din Evanghelii, ci a unui Isus personal, gnostic, „Idee întrupată a Binelui” – nu dumnezeu și om, accesibil oricui prin credință și har, ci Idee accesibilă doar gnosticilor. Domnul Liiceanu vrea să ajungă la Dumnezeu, adică la Ideea supremă a Binelui, doar cu mintea și ne cere să separăm credința de rațiune, așa cum ne cere să-l separăm pe Dumnezeu de om în persoana lui Iisus.

De cealală parte sunt materialiștii, care reduc omul la trup, la animalitate. „Umanismul” acesta a produs comunismul, ecologismul, egalitarismul stângist de azi, cu resentimentele și poliția gândirii bine-cunoscute. El nu vrea ridicarea omului spre cunoaștere orgolioasă, ca gnoza, ci fixarea lui în materialitate (sexuală, economică, socială, rasială). Nici nu-i de mirare că acest tip de umanism a eșuat rapid în antiumanism. Ultima modă în „umanioarele” de azi e să scrii despre animale – se vorbește despre „post-uman”. Pentru ecologiști, omul e un animal ca altele, iar dacă existența lui o periclitează pe cea a balenelor, focilor și a fluturilor, ar fi mai bine ca omul să dispară. În schemă marxistă, omul e asupritor și natura asuprită.

Derivele modernității, cea gnostic-ideologică și cea agnostic-materialistă, din care s-au născut toate totalitarismele, inclusiv terorismul intelectual de azi, se opun radical, și adesea violent, înțelegerii creștine a omului și a lui Dumnezeu. Aici e miezul tuturor lucrurilor, așa cum a înțeles și Eric Voegelin, publicat pentru prima oară în română la admirabila editură a domnului Liiceanu (apropo, ar trebui retipărit „Religiile politice”).

Despre toate acestea și despre multe altele voi discuta vineri la Arad și în 22 decembrie la Satu Mare, alături de neobositul meu prieten Mihail Neamțu, organizatorul unor evenimente care umplu mereu sălile de teatru, astfel încât gândul nostru reușește să ajungă la sute de oameni cu fiecare ocazie. Vom prelungi astfel discuția despre Eros și Agape, deci despre revoluția creștină a iubirii, începută la Cluj în luna noiembrie.

Non nobis, Domine!

Lasă un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.