
În urmă cu ceva săptămâni am postat un scurt clip în care păstorul și „păstorașa” bisericii Saddleback (știți voi… proaspăt exclusă din SBC, cea condusă de scopuri și Rick Warren, etc.) conduceau timpul de închinare îmbrăcați în personaje din filmul Toy Story.
Nu am spus prea multe cuvinte, dar intenția a fost repede judecată de unii care îmi atrăgeau atenția că nu ar fi bine să-i judecăm. Se aducea în apărarea lor capacitatea de a se adapta la cultura înconjurătoare. Renunțarea la tradiții și stilul solemn pentru câștigarea tinerilor și a copiilor. Cam ultima redută în fața presiunii extraordinare din afară. A nu se înțelege că scriu în favoarea bisericilor agățate de tradiționalism sec, forme fără esență. Nici vorbă. Cred că sunt la fel de periculoase ca cealaltă extremă.
Totuși o astfel de tactică „smart” la prima vedere, trădează câteva probleme teologice. Nu-i vreun secret că în ADN-ul unor biserici ca Saddleback există dorința de a se acomoda după nevoile și cerințele „căutătorilor”. Și nu trebuie să ajungi la nivelul de mega-biserică pentru a începe să transformi biserica într-un loc confortabil pentru cei din afară. Motivația nu-i rea. Nimeni nu-și dorește să fie o comunitate neprietenoasă și lipsită de ospitalitate.
Însă o astfel de abordare nu-i ultima și singura soluție. Departe de a fi așa… Deși ni se cere o credință ca a copiilor, nu ni se cere o credință copilărească. Mai mult decât atât, Biserica se dezonorează și-L dezonorează pe Dumnezeu când imită lumea. Nu ți se pare interesant că Pavel nu este deloc interesat în epistolele sale de cum reacționează sau percepe un vizitator închinarea Bisericii? O singură dată menționează atitudinea unui astfel de om spunând că atunci când vizitează adunarea bisericii închinarea în rânduială ar trebui să-l facă „să cadă cu fața la pământ, să se închine lui Dumnezeu și să mărturisească, în adevăr, că Dumnezeu este în mijlocul vostru” (1 Corinteni 14:25).
De ce? Pentru că tot ce se întâmplă acolo îl conștientizează de sfințenia lui Dumnezeu și nevrednicia sa. Pavel nu-mi oferă forma pentru un astfel de rezultat, dar un bal mascat, o scenetă copilărească și a-l vedea pe șeriful Woody din Toy Story… nu cred că-i rețeta. În loc să-și arate sensibilitatea pentru cel necredincios de fapt trivializează Evanghelia și pe Dumnezeul ei. Niciodată rezultatul nu va fi închinarea autentică.
Mă puteți numi exagerat, insensibil, habotnic. Dar o biserică ce face parodii copilărești ca parte din închinare mi-e greu să o văd ca fiind într-adevăr biserică. A nu înțelege natura închinării colective și rolul bisericii în planul lui Dumnezeu te descalifică. Dacă închinarea-i transformată într-un show religios de clovni, chiar având cele mai bune intenții, Dumnezeu este batjocorit.
Oare a încetat Dumnezeu să mai fie un foc mistuitor? Oare avem voie acum să ne apropiem de El fără uimire și reverență, așa cum ne învață cartea Evrei? Putem neglija termenii în care El ne cheamă la închinare? Mi-e teamă că cei care nu pot da o astfel de direcție în închinare nu au ce să caute în slujirea pastorală. Un astfel de club social nu poate fi numit biserică. Și cine are o astfel de viziune este orb. Aceasta-i miza teologică din spate.
Autor: Iosua Faur
Pastorul Bisericii Baptiste “Sfanta Treime”
