Universul nostru interior se fundamentează pe doi piloni principali: atașamentul și identitatea. Atașamentul este aceea „tendinţa de a crea legături emoţionale intime cu anumiţi indivizi fiind un element fundamental al naturii umane, deja prezent într-o formă germinală la nou-născut şi care continuă să existe la vârsta adultă, până la bătrâneţe” (spunea John Bowlby în 2011). Identitatea, pe de altă parte reprezintă cine credem noi că suntem, imaginea pe care o avem despre noi.
Din păcate cele două aspecte sunt de multe ori în conflict una cu alta, sau au pondere diferite în diferite etape ale dezvoltării. Pentru copilul mic, atașamentul este de departe principala nevoie contribuind la dezvoltarea sentimentului de siguranță și a capacității de socializare, de relaționare cu ceilalți. Experienţa unui copil cu părinţii săi este determinantă în viaţa sa de adult, deoarece fiecare dintre noi dezvoltă un tipar intern pentru relaţii. Pe măsură ce crește, copilul începe să-și dezvolte identitatea și începe să se ”detașeze” treptat de părinți, pentru a se atașa de prieteni și în final de partenerul de viață. Intr-o relație funcțională, copilul va menține însă legătura cu părinții care rămân acolo ca un orizont de siguranță și echilibru cu care adultul va fi conectat în permanență.
Este o realitate trăită de fiecare părinte, care constată că odată cu adolescența, copilul, care până atunci era foarte lipit de el, va începe să caute prietenii, anturajul. Până la un punct este bine, pentru că este necesar să ne dezvoltăm legături de prietenie, aceea plasă de siguranță, de confort emotional, intelectual și spiritual, să ne lărgim orizontul cunoașterii; problema apare când anturajul devine modelul principal al tânărului, reperul său. Sunt familii unde relația părinții-copii este una toxică, există abuzuri și atunci anturajul poate oferi un suport, un colac de salvare, dar în majoritatea cazurilor, anturajul nu poate și nu ar trebui să ia locul relației cu părintele. Cred aceasta din două motive:
Primul este că părintele oferă (sau ar trebui să ofere) dragoste necondiționată. Cât de tare s-ar supăra la un moment dat un părinte, ”sângele apă nu se face”, îi trece, iar copil rămâne copilul lui, legătura intrinsecă care s-a realizat încă dinainte de naștere și s-a consolidat în toți anii de creștere, atrăgându-l ca un magnet. Obișnuiam să îi spun fiicei mele că între inima noatră ( a părinților) și a ei este un elastic care nu se rupe niciodată, oricât de mult s-ar îndepărta (sau ne-am îndepărta). Nu tot așa se întâmplă într-un grup. Anturajul te vrea doar dacă împlinești anumite condiții. Am întălnit odată o fată care ajunsese să se drogheze pentru că toți cei din anturajul ei o făceau. Ei nu-i plăcea, dar pentru a fi acceptată, a început să consume droguri. În plus, un grup se poate destrăma după un timp, lăsând copilul fără reperul său principal. Este foarte important, ca părinți să-i conștientizăm pe copiii noștri de acest aspect, să-i asigurăm de dragostea noastră, să le oferim valorile pe care-și vor construi identitatea într-un cadrul relaxat, echilibrat, care să le ofere spațiu de explorare și de expresie.
Al doilea aspect este cel al vulnerabilității. În cadrul familial al relației părinte-copil, copilul (dar și părintele) își permite să fie așa cum este, cu slăbiciunile sale, cu întrebările sale, cu fricile sale. În familie poate să spună de cine-i place, sau ce nu-i place, în ce crede, sau nu crede, etc știind că nu va fi judecat. Pe de altă parte, este riscant să spui prea multe despre tine cuiva din grup, pentru că nu ști cine va duce vorba mai departe. În grup se arată de obicei părțile tari, trebuie să fii cool, nicidecum vulnerabil, asta atrăgând deseori disprețul, marginalizarea, sau chiar ridiculizarea persoanei în cauză. Desigur sunt grupuri care pot oferi câteodată sprijin în momentele dificile, dar norma nu este aceasta.
Meseria de părinte este una dificilă, mult mai dificilă decât mi-aș fi imaginat, dar în același timp atât de plină de semnificații și de atractivă. Părinții sunt modelatori ai caracterului copiilor lor, un adevărat act de creație; copiii sunt cea mai valoroasă investiție a vieții, creșterea lor mergând mână în mână cu dezvoltarea personală proprie. Este responsabilitatea, dar și bucuria noastră să creștem copii echilibrați, cu identități și personalități puternice, capabili să ia viața în piept și să-și aleagă anturaje de calitate, care să-i ajute în formarea lor.
Minunat și excepțional!