Mihail Neamțu: Biserica – anticamera Împărăției

Biserica ar trebui să fie anticamera Împărăției: un loc al odihnei sufletești și al păcii lăuntrice, care evită relaxarea excesivă printr-o stare de veghe permanentă. Optimismul tonic caracterizează creștinii, mereu încrezători în triumful Luminii asupra întunericului.

Din păcate, numeroase scandaluri bisericești, crize reale sau furtuni într-un pahar de apă rețin atenția navigatorilor pe Internet, în timp ce nihilismul medical continuă să mutileze hormonal adolescenții iar progresiștii nu se opresc din dărâmarea unor instituții venerabile, precum familia, școala, limba și naționalitatea.

Da, multe biserici locale au probleme. Uneori vezi gelozia dintre preoți sau pastori; alteori disciplina financiară poate fi îmbunătățită; mai rar, pot exista și căderi morale sau derapaje sexuale, precum în biserica din Corint, mustrată cu asprime de apostolul Pavel.

Vei descoperi pe alocuri sfințenia creștinilor din Smirna și Filadelfia, abuzul inchizitorial din Sevilla ori laxitatea morală a celor din Laodicea. Creștinismul perfect e un ideal rareori întrupat, din pricina păcatelor noastre. Bisericile de pretutindeni au nevoie de echilibru, discernământ și auto-corecție permanentă, sub călăuzirea Duhului Sfânt.

Deși creștinii au primit chemarea la desăvârșire, realitățile ecleziale sunt imperfecte, ba chiar foarte pământești. Unele nereguli ajung anchetate de autoritățile lumești…

E util să ne amintim că Biserica primară a cunoscut o mulțime de provocări. În numele sfințeniei și al purității morale, donatiștii din Africa de Nord, bunăoară, își acuzau confrații (apărați de episcopul Augustin din Hippona) pentru căderile din perioada persecuției lui Dioclețian, refuzând dreptul acestora la pocăință, restaurare și slujire.

Or, Evanghelia s-a scris și pentru fiii risipitori, nu doar pentru cei drepți. Iubim adevărul, dar nu ridicăm piatra. Și nu folosim căderea fratelui pentru afirmarea propriilor noastre frustrări individuale.

Încă ceva: „Ex opere operato.” Nu vrednicia personală a episcopului sau a preotului dă validitate experienței spirituale a bisericii, ci harul lui Dumnezeu pogorât peste sufletele celor dreptcredincioși.

Există între creștini dezacorduri legitime de ordin stilistic, managerial, pastoral — dar nu și dogmatic sau moral. Până la urmă, rațiunea limitată și slăbănogită a oamenilor nu poate umbri Rațiunea divină. Iată de ce, în clipe de sminteală sau încercare, tăcerea, dragostea și rugăciunea formează cel mai bun răspuns.

Lasă un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.