Iată o întrebare care, deși nu este adresată niciunuia dintre noi în mod direct, adesea o facem, poate de multe ori fără să fim conștienți de lucrul acesta. Cât de ușor tindem să ne alăturăm unei tabere sau alteia! Spre exemplu, postează cineva un gând și nu am nicio reacție, apoi văd că cineva pe care nu-l am la inimă dă un comentariu împotriva gândului respectiv, dar mai apoi cineva care îmi e drag sau pe care îl apreciez îi răspunde fiindu-i în contradicție. Oare al cui comentariu îmi va plăcea și în tabăra cui mă voi duce?
Când vine vorba de idei, învățături, gânduri, ba chiar acțiuni și fapte, cred că trebuie să știm unde anume ne situăm. În astfel de situații, tabăra în care ne găsim nu este dictată de o persoană pe care o apreciem, ci pe niște învățături și principii ferme din Cuvântul lui Dumnezeu. Este simplu: Adevărul nu se negociază. În 2 Ioan (și nu numai) ni se spune de câteva ori să umblăm în adevăr. De fapt, gândul că anumiți credincioși umblau în adevăr reprezenta pentru Ioan apostolul o mare bucurie.
Însă nu despre astfel de tabere vreau să vorbesc aici, ci despre taberele pe care le facem în ce-i privește pe oameni, în diverse situații ale vieții. Îmi este groază de cât de multă ură poate fi între taberele dintre oameni! Îndrăznesc să spun că chiar și între taberele dintre credincioși! Recent s-a aflat că fiul unui bine cunoscut pastor din România a făcut niște lucruri care nu trebuia să le facă. Situația este atât de dificilă și de urâtă, că tânărul respectiv este acum în spatele gratiilor din cauza lucrurilor pe care le-a săvârșit.
Cu toate acestea, am rămas uimit (și nu într-un mod plăcut!) de mulțimea de comentarii care mai de care mai diverse. Unii chiar încercau să explice de ce tânărul respectiv a ajuns să facă ceea ce a făcut. Problema e mai veche, spun ei, și e din cauza părinților. Ba nu, e din cauza iubirii banilor. Ba nu, e din cauza… of! Câte cauze! O parte din acuze sunt îndreptate împotriva tatălui, motiv pentru care s-au mai format două tabere: unii care știu ei „ce fel de om” este tatăl acestui tânăr și alții care sunt în apărarea lui.
Într-o astfel de situație, îndrăznesc să spun că diavolul jubilează văzând cum creștinii se ceartă între ei. Poate că rândurile acestea sunt un semnal de alarmă. Fraților, un tânăr a făcut ce nu trebuia să facă. Nu este datoria noastră să aruncăm cu noroi sau să găsim vinovatul (exterior) din toată situația asta. E o durere pentru familie, cunoscuți și pentru comunitatea locală (și nu numai) de credincioși. Pentru moment, pare-se, diavolul are câștig de cauză. Ce-i drept, bătălia nu este încă pierdută. Mai există har. Mai există speranță. Mai există îndurare. Mai există milă. Mai există dragoste. În Dumnezeu. Dar de ce nu și între noi, cei care spunem că suntem născuți din nou, de sus, din Dumnezeu?
În urma citirii rândurilor acestea nu trebuie să te situezi în nicio tabără (pro sau contra celor scrise aici). Nu acesta este scopul. Scopul este să fie un semnal de alarmă pentru noi, credincioșii. Chiar nu ne doare de cele întâmplate? Un suflet tânăr a căzut pradă în ghearele celui rău. De ce o astfel de situație nu ne motivează să ne plecăm pe genunchi și să mijlocim înaintea Domnului pentru el și nu numai? De ce când cineva calcă strâmb lucrul acesta nu ne face să cerem ajutorul Domnului în viața acelei persoane?
„Fiecare dă ce are!” Îl ai pe Dumnezeu în viața și-n inima ta? Este El stăpân în viața ta? Atunci cred că o astfel de atitudine și de reacție ar trebui să avem în astfel de situații. De ce să-i dăm prilej celui rău să jubileze de două ori?
Domnul să Se îndure de familia aceasta și Domnul să Se îndure și de noi! Să arătăm dragoste, milă și har în astfel de situații (dar să nu uităm că harul nu înseamnă ascunderea sub preș a anumitor lucruri murdare, ci harul ne motivează să căutăm mila și îndurarea lui Dumnezeu… a, da, și ne împiedică să aruncăm cu noroi)!
Timotei Stoica
