În problemele de etică mi se pare că se vede cel mai bine de ce este necesară o gândire nuanțată, complexă. Subiectul zilei este, din păcate, arestarea lui Vladimir P. jr. Dar cred că raționamentul se aplică și în alte situații.
Mai întâi, fiind vorba despre o infracțiune care a afectat și alte persoane, prima grijă sunt victimele. În acest caz, este vorba despre niște minori care au ajuns să consume substanțe interzise prin medierea unui adult (de peste 30 de ani). Ei au prioritate!
În al doilea rând, din perspectiva creștină a justiției restaurative (spre deosebire de justiția strict retributivă), atenția se îndreaptă către recuperarea spirituală a făptașului, însă neapărat ca urmare a unui proces în care se face dreptate victimelor. De asemenea, cooperarea omului care a comis fapta este esențială pentru propria recuperare. Nu e totuna dacă se căiește sau nu. Dar obiectivul recuperării lui nu trebuie abandonat în niciun scenariu posibil.
Mediul evanghelic își cam împușcă enoriașii care aduc atingere imaginii publice (pe care încă și-o închipuie mult mai grozavă decât e) sau, dacă sunt vedete, îi apără chiar și când s-ar cuveni să-i tragă la răspundere sau să-i sancționeze drastic. Între cele două atitudini se va judeca și cazul de față.
Tot aici, ar trebui văzut ce implicații are acțiunea ilegală și imorală a celui deja arestat asupra familiei sale. Și nu asupra părinților, ci asupra soției (sau fostei soții). Nu cred că ăsta ar trebui să fie un subiect public, ci o preocupare a celor care sunt în măsură să ajute discret și înțelept.
Fapta. Consumul de substanțe interzise poate fi o suferință, chiar o tragedie, pentru consumator și familia lui. Traficul cu astfel de substanțe înseamnă să duci suferința sau tragedia în familia altora. E la cu totul alt nivel. Iar dacă “beneficiarii” sunt minori, cred că vorbim despre o circumstanță agravantă, nu doar legal, ci și moral.
Vinovăția. Probabil că unii vor sugera să așteptăm verdictul instanței. Putem aștepta. Dar trebuie să știm că, pentru a fi arestat, a fost nevoie de un mandat emis de un procuror și aprobat de un judecător. Deci sunt deocamdată suficiente dovezi cât să convingă poliția să inițieze procesul și pe doi magistrați să-l aprobe. Se poate invoca faptul că în România justiția funcționează deficitar, și poate fi vorba de un exces de zel. Și la fel de bine se poate invoca aceeași problemă de sistem atunci când se sugerează să așteptăm verdictul final – și acolo pot fi erori.
Photo by Philippe Oursel on Unsplash
De ce vorbim public despre asta?
Pentru că cel în cauză este o persoană publică asumată – politician, vlogger. Nu suntem nici pe departe în situația de a aduce o chestiune privată în spațiul public. Nu spălăm rufele în public, ci ele sunt deja acolo, așa murdare cum se văd în toată presa.
Putem noi să judecăm?
Dacă a judeca înseamnă să dăm un verdict corect, cel mai probabil că nu. Oricum, altă judecată nu ne este la îndemână. Totuși, putem să judecăm în următorul sens: să stabilim pentru noi înșine cum interpretăm această situație și care sunt beneficiarii atenției, empatiei și compasiunii noastre.
În această logică, cred că primele sunt, cum spuneam, victimele! Minorii respectivi sunt mult mai puțin vinovați decât dealerul lor. Asta ar trebui să ne fie foarte clar. Ne putem gândi și la părinții acestor copii, care au de rezolvat o problemă foarte dificilă la care au ajuns cu contribuția făptașului. În primul rând acestora trebuie să li se facă dreptate.
Tot victime s-ar putea să fie și cei din familia făptașului (doar este/era căsătorit). Nu contest durerea părinților, dar cred că este absolut evident că primii afectați nu sunt ei, ci familia nucleară (familia nucleară cuprinde soțul, soția și copiii – acolo unde există și copii).
Urmează apoi dreptatea de care trebuie să beneficieze făptașul. Să sperăm că va avea parte de o anchetă corectă și, dacă se ajunge acolo, de un proces corect. Și, de asemenea, reabilitarea lui, într-un context comunitar adecvat.
Problema părinților lui este între fiu și părinți, în primul rând. Toți cei care suntem părinți putem avea compasiune pentru situația în care se află părinții când fiul ți-e arestat (indiferent dacă pe drept sau pe nedrept). Dar reparația poate avea loc numai între ei și este exclusiv dependentă de relația dintre ei. Pe când relația cu victimele, înfăptuirea dreptății și recuperarea făptașului sunt lucruri care țin de comunitatea mai largă, nu strict de familie.
Atacarea tatălui prin fiul arestat. Cred că e o metodă incorectă ca pastorul Pustan să fie învinovățit pentru decizii pe care le-a luat fiul său de 30 și ceva de ani. Se practică, bineînțeles, în mediul evanghelic, unde rivalitățile și resentimentele sunt acumulate pe decenii. Dar, în sine, metoda este imorală.
Dacă însă există o complicitate care poate fi dovedită între fiu și tată, atunci lucrurile trebuie discutate altfel și trebuie să fie luate în calcul toate datele. În orice caz, fiecare ar trebui considerat răspunzător pentru ceea ce a făcut.
Lovirea celui căzut. Sugestia că, dacă vorbești critic despre acest caz, te transformi automat în judecător este mincinoasă. Am spus deja: e un caz public, al unei persoane publice. Iar faptele pentru care e acuzat sunt imorale și ilegale, comise, de asemenea, în public. A lovi în cel căzut înseamnă să-i aduci acuzații suplimentare neadevărate, să încerci să obții diferite beneficii de pe urma căderii lui, să te răzbuni sau să plătești polițe vechi (că tot s-a ivit ocazia) etc. Dar a analiza faptele nu reprezintă o “lovitură”, ci o modalitate absolut necesară de a exersa discernământul etic.
Cine are copii să nu vorbească?
Umblă această vorbă prin popor. Dar, în realitate, cred că ideea este (sau ar trebui să fie) aceea că nu trebuie să te comporți în astfel de situații cu aroganța celui căruia nu i se poate întâmpla. Ci cu conștiința faptului că nu ești în stare să controlezi lucrurile. Dar asta nu înseamnă să nu vorbești, ci doar să te străduiești să ai o dreaptă măsură când vorbești. Să nu te bucuri ca prostu’ de răul altuia, cum ar veni.
Fiul risipitor. Cred că analogia cu fiul risipitor este o exagerare retorică. Iar dacă totuși ar fi să o acceptăm, nu suntem în punctul în care fiul pleacă de acasă, ci în punctul în care ajunge deja să păstorească porcii. Și spun asta pentru simplul fapt că nu ai cum să devii traficant într-o singură zi, ci acolo e vorba despre o relație de încredere, care se construiește în timp. Deci plecarea de acasă s-a produs de mai multă vreme.
De ce spun că e vorba despre o exagerare?
Fiindcă, după cum am încercat să dovedesc, atenția și compasiunea nu trebuie să se îndrepte în primul rând spre tată, ci spre victime și chiar spre cel în cauză. În pilda filui risipitor, protagonist este tatăl care încasează fără să riposteze loviturile de la ambii copii. Și dacă acceptăm comparația în cazul de față, riscăm să neglijăm tabloul – unde știm sigur că există niște victime – și să empatizăm exclusiv cu tatăl.
Rugăciunea. În orice situație, rugăciunea pentru oamenii care trec printr-un moment nasol în viață este bine-venită. Dar să nu uităm de victime. Să nu ne lăsăm orbiți de idolatrizarea propriilor eroi, ci să privim lucrurile cât mai complet ne stă în putință. Sunt mulți oameni care suferă în această situație. TOȚI pot fi subiect de rugăciune. Dar diferența dintre făptaș și victime nu poate fi ștearsă. Nici nevoia de dreptate și de asumare a răspunderii. Nici cea de restaurare. Cel puțin, asta spune toată Biblia.
Teofil Stanciu,
Redactor-șef al Revistei Convergențe
