Am fost să văd „Zona de interes” regizat de Jonathan Glazer. Mulțumesc Bad Unicorn pentru munca voastră – aduceți filmele cele mai bune.
Formal, filmul se bazează pe romanul cu același nume al scriitorului englez Martin Amis care a decedat recent. Filmul are puțin în comun cu acest roman apărut la Anansi, tradus de Mihaela Ghița și pe care l-am prezentat când a apărut.
Filmul „Zona de interes” povestește despre comandantul de la Auschwitz, Rudolf Höss (Christian Friedel), soția sa Hedwig (Sandra Hüller) și viața lor într-o casă zid în zid cu lagărul de concentrare. Un loc idilic, o familie fericită, o grădină frumoasă – totul pare perfect.
Filmul nu are aproape nicio intrigă. Regizorul este interesat doar de viața de zi cu zi a unei familii bogate, care prin voința istoriei este implicată și în moartea a milioane de oameni. E o meserie banală administrativă. Și ca orice „neamț serios” eroul își face bine meseria. Camera de filmat este statică, cât se poate de detașată și se limitează la planuri medii și lungi din sânul familiei. Vedem gazonul verde perfect, florile cultivate cu dragoste de doamna casei și toată curtea scăldată în lumina soarelui. Camera este foarte atentă la aceste detalii ca și cum ororile nu ar fi prin preajmă.
Hedwig face o interpretare rece alături de geniala Sandra Hüller care îngrijește casa împreună cu numeroasele sale servitoare și probează ținutele rămase de la prizonierii evrei din lagăr. Mama vine în vizită și i se arată cu mândrie casa, grădina, piscina și serele.
Mai apar mici accidente care trimit spre ororile de dincolo de zid: jumătate din familie trebuie să fie spălată de cenușă după ce rămășițele cadavrelor arse sunt deversate în râu în timpul uneia dintre băi. Dar totul este arătat indirect, nu direct. Una peste alta, viața obișnuită a arienilor privilegiați este perfectă – nimic nu pare a o întrista.
Singurul conflict care apare în film și zdruncină fericirea familiei este promovarea lui Höss: pentru munca sa excelentă el este transferat la Oranienburg, lângă Berlin, iar soția sa, care tocmai a simțit gustul dulce al vieții burgheze, refuză categoric să părăsească cuibul familiei. Și cere să rămână aici: e fericită aici.
În acest film însă nu tema este importantă – nu ce, ci cum, felul în care povestește regizorul oroarea este esențial. Glaser nu arată în mod deliberat ororile de la Auschwitz – camera nu trece zidul însă ne oferă două elemente cheie: sunetul și furnalele mereu fumegânde din orizontul apropiat. Înlocuiește imaginile cu strigăte în voice-over cuplându-le cu scenele din viața liniștită a familiei comandantului, testând capacitatea emoțională a spectatorului. Glazer face totul de dragul – aproape sadic – ca la fiecare nouă scenă să-ți vină să exclami: „Ce oroare!”. Simți oroarea fără să o vezi – iar lipsa ei directă transmisă prin sunet și fum o face și mai puternică.
Noi nu vedem niciodată dincolo de gardul înalt de beton care separă viața prosperă a familiei comandantului lagărului de concentrare. Dar oroarea se revarsă, vine peste tine prin țipete îndepărtate, cu zumzetul tulburător al coloanei sonore a lui Miki Levi (care a lucrat la „Stay in My Skin” și „Jackie”) și cu fumul gros al coșurilor.
În general, nu este nevoie de detalii despre viața lagărului – sunt suficiente jocurile de zi cu zi ale numeroșilor copii ai lui Höss cu dinți de fier găsiți sau dictarea de către comandant a scrisorilor de lucru cu o notă leneșă către Führer.
Încă de la început, normalizarea coșmarului care se petrece în jurul nostru te face să te simți foarte inconfortabil. Cu toate acestea, Glaser ne face să credem că pentru familie este vorba pur și simplu de o afacere care îi permite lui Hedwig să trăiască în confort cu familia sa și lui Rudolf să-și îndeplinească visul în cariera lui ambițioasă. E doar o afacere de viață – cui dăunează?
Ce este această „Zonă de interes”? Un concept genial găsit de Martin Amis și regândit vizual excelent de Glazer. „Zonă de interes” este un concept ce desemnează zona întregului complex concentraționar care explică modelul societății naziste ca pe o opțiune pentru crearea unei forme de viață, de societate bune. Iar dacă nu privești dincolo de zid este cea mai civilizată zonă umană posibilă: se citește poezie, se ascultă muzică bună – toată lumea este hiper educată și prosperă. Dacă nu ar fi acel zid blestemat, acel sunet de fond și acel fum lumea, societatea ar fi perfectă.
Zona de interes nu e doar despre ororile trecutului ci e despre cum se construiește această banalitate a răului de lângă noi. În timp ce ne vedem de viața noastră plăcută, fericită, educată, prosperă, civilizată dincolo de zid… Dar mai bine mergeți și-l vedeți – vizionare obligatorie!
Un text de Vasile Ernu.
Filmul deja a obținut o serie impresionantă de nominalizări:
Grand Prix, Cannes Film Festival 2023
Nominalizare Cel mai bun film, Oscar 2024
Nominalizare Cea mai bună regie, Oscar 2024
Nominalizare Cel mai scenariu adaptat, Oscar 2024
Nominalizare Cel mai bun film internațional, Oscar 2024
Nominalizare Cel mai bun sunet, Oscar 2024
Programul avanpremierelor în România, îl vedeți AICI!
