L-am cunoscut mai întâi citindu-l: și azi consider că volumul Republica absentă: politică și societate în România postcomunistă, apărută la Nemira la sfârșitul anilor 90, este una dintre cărțile fundamentale despre România. Puține cărți au profunzimea și capacitatea de înțelegere și explicare a societății noastre.
Cartea mai are – lucru care m-a impresionat – curajul de a se delimita de mantra discursivă dominantă, precum și de a arăta ipocrizia oportunismului gândirii establishmentului intelectual local. Cred că de la el vine discuția despre anacronismul și falsitatea discursului anticomunist post-factum care a devenit un soi de meserie și noua ideologie: anticomuniștii postcomuniști. O pleiadă profitoare care nu se ocupă cu analiza, cunoașterea, înțelegerea ci doar cu profitul și munca în slujba noii orânduiri. Adică nu produc discurs științific, ci unul ideologic și propagandistic. Vechea ideologie înlocuită cu o contra ideologie. Cam cum zicea Dovlatov: după comuniști cel mai mult urăsc anticomuniștii. Mă rog – traduc ce-mi amintesc.
Republica absentă este o carte fundamentală. Daniel Barbu a avut curajul și decența unei gândiri clare, verticale, analitice fără a cădea în patima oportunismelor reflexive și profitabile în mare vogă.
Daniel Barbu era intelectualul liberal pur sânge. Un liberalism din acela clasic. Repet: am avut și avem mari carențe la acest capitol – cu greu găsești intelectuali publici liberali. Nu din acela de conjunctură ci asumat și consecvent. Pot număra pe degetele de la o mână cred. Știam pe Daniel Barbu, Gabriel Andreescu și Liviu Antonesei: ei erau reprezentativi pentru mine. Dar discursul liberal asumat consecvent și practicat ca atare era o raritate în mediul intelectual. Chiar și grupul GDS sau Păltiniș – care a câștigat bătălia discursivă post 90 – era unul profund conservator deghizat în grup liberal. Singurul grup liberal de la noi – pre 89 – a fost Grupul de la Iași: care a pierdut bătălia. Am mai povestit despre el.
Pentru mine indiciul acesta era simplu: la începutul anilor 2000 când ideea de stânga nu exista – eram trei tineri amețiți – acești oameni erau singurii care stăteau cu tine de vorbă fără să te trateze ca pe un „bolnav”: de la egal la egal, cu respect și curiozitatea dialogului și diversității de opinii. În rest – de la GDS la NEC, adică elita „open minded” a României – dacă erai de stânga te trata ca pe un „bolnav” care trebuia urgent lecuit. De ce? Pentru că nu gândești ca ei. Sau te mai foloseau pe post de „ursul care dansează” – că na, suntem europeni, avem și noi „stângiștii noștri”: te scoteau din cușcă să te vadă străinii – după care te băgau la loc. Trebuia să mimăm civilizația și europenitatea noastră.
Așa erau anii sfârșit de 90 și 2000 – ceva s-a mai schimbat dar nu tare. Cert este că liberali era puțini – iar stângiștii încăpeau într-o dubă lejer. Doar că ei nu puteau fi duși doar cu una căci nu se puteau înțelege: cine e mai de stânga. Veche tradiție: pentru fiecare stângist trebuie o dubă separată. Mă rog: e vechea mea glumă. Autoironia e sănătoasă.
Daniel Barbu – era un model la acest capitol: puteam discuta, avea un respect și deschidere mare pentru tot ce înseamnă diferență. El și cei doi de care ziceam, pe car-i știu personal, chiar încurajau această diferență și o diversitate reflexivă, politică. Cu ei am colaborat la diverse discuții, dezbateri, texte, cărți, colocvii etc.
Cu Daniel Barbu am colaborat mai ales la cartea care a făcut multe valuri pe care am coordonat-o alături de amicii mei – Rogozanu, Șiulea, Țichindealeanu – Iluzia anticomunismului. Lecturi critice ale Raportului Tismăneanu. Textul domniei sale din acel volum este unul de referință. Ideea lui era simplă: acesta nu e un discurs istoric, științific, analitic ci o bâtă ideologică și politică. Nu e ceea ce se vrea.
De fapt două discursuri dominante au fost produse intelectual la noi public: anticomunismul postcomunist ca bâtă ideologică și anticorupția în cheie morală care era o continuitate la primul: și corupția era „comunistă”, apanajul „celor din vechiul regim” – noul regim nu le are cu asta. Doar românii afectați de comunism pot fi corupți nu și partenerii și investitorii strategici: se știe.
Discursuri care au slujit noua orânduire blocând în mare parte orice discurs alternativ și formă de cunoaștere, înțelegere și critică a societății actuale. Temele mari ale societății actuale au fost mereu învăluite de damful acestor două fumigene.
A propos: comunismul cel mai bine s-a conservat în discursul și grupurile anticomuniste – de fapt doar acolo a mai rămas.
Al doilea lucru important la Daniel Barbu: ținuta lui de intelectual creștin. Recunosc că pentru mine asta a fost o surpriză. România post 90 la acest capitol are o situație destul de paradoxală.
Pe de o parte ai tradiția liniei interbelice de dreapta profund legate cu biserică și religios – linia care a învins discursiv după 89: școală de la Păltiniș care unește cumva gașca Criterion – generația 27 cu linia dominantă post 89. Cum ar fi modelul Eliade: un soi de intelectual public laic dar profund religios. Dar un religios mai degrabă politic – adică un religios militant, activist.
După 90 acest tip de discurs intelectual religios era dominant în universitățile din România: a se vedea mitingurile – veșnicele rugăciuni din Piața Universității – dar mai ales Liga Studenților care avea aura ceea profund „legionaroidă”. Sau a se vedea ce citeam în anii 90 – Generația 27 se citea religios.
Acest religios însă avea dezavantajul acestui aer și nuanțe de „antisemitism legionaroid”. Intelectualii mai finuți tip GDS au înțeles repede asta și chiar dacă nu te dezici de Eliade & co totuși o dai pe discurs „european”.
Așa că apare o întreagă nouă stilistică a unui nou tip de intelectual public: un discurs pentru intern și unul pentru export. Afară în UE se vrea cu diversitate, multiculti, condamnări, antirasism, genders etc – toată noua gamă discursivă de tip ONG aplicație – atunci facem frumos așa: cântăm să sune bine. În interior noi știm mai bine.
Adică mai simplu: apartenența la discursul creștin și apropierea de Biserică devenea un factor de nesiguranță, de vetust, de depășit, de anti-european, de non-european, de ne-civilizat etc.
Așa că linia întâi a „lumii bune” intelectuale pe care tradițional o vedeai duminica la Stavropoleos, nu mai voia să-și asume public apartenența la BOR și chiar apartenența la creștinism. Era în vogă intelectualul laic, critic la adresa bisericii, critică sau cel puțin distantă cu discursul religios creștin. Nu se mai dorea asocierea cu Biserica și creștinismul: acelea erau pentru plebe, marcă a sărăciei și înapoierii. Lumea bună nu dorea să fie asociată cu asta.
Practic aveai două tendințe: intelectualul cu discurs militant religios-patriotard cu care nu pre aveai chef să ai de-a face și această nouă stilistică cu dublu discurs oportunist de laic proeuropeană, pro civilizație occidentală de rit nou, dar care în sufletul său păstra profund stilistica și crezul Generației 27, deloc liberală.
Era genul: duminica asculta predica lui Cleopa în care se regăseau dar în cursul săptămânii cita din Foucault căci dădeai bine afară și la aplicații. Ori suntem conservatori ori nu mai suntem?
Daniel Barbu cred că a fost printre primii și foarte puținii care pe lângă faptul că era un intelectual laic asumat – de o erudiție rară – avea asumată poziția creștină cu o teologie clară și complexă.
Nu făcea paradă de asta – nu era militant dar nici nu ascundea sau să se rușineze de asta. Apartenența la creștinism, la credința creștină, era ceva asumat, demn și care reiese din ceea ce este.
Această stilistică intelectuală demnă, asumată, coerent expusă, documentată – era o raritate la noi. Atenție: omul era un intelectual liberal asumat – valorile liberale erau asumate.
La acest capitol Daniel Barbu avea o întreagă teologie bine articulată – politică, socială, istorică. Pe care eu o cunosc mai puțin cu toate că ar trebui.
Marele păcat al lui Daniel Barbu – chiar dacă despre morți numai de bine – e că a intrat în politică mai mult decât era cazul și a rămas cu pata „Dosarul Roșia Montană”. Dar mă îndoiesc că el ar fi avut un cuvânt greu de spus în această poveste care e ceva mai complexă. Asta nu înseamnă că nu a avut responsabilități. Dar nu sunt eu în măsură să judec când e vorba despre viața unui om. Fiind educat de protestanți cred în instituția căinței și iertării – instituții care stau la baza ideii de Lege: instituții lipsă pe aceste meleaguri.
Cam asta am avut eu de meditat la moartea lui Daniel Barbu – un om care a lăsat câteva cărți importante și de la care am avut de învățat. Chiar și prin greșeli.
Autor: Scriitorul Vasile Ernu
