„Linia delimitării credinţei a fost semnată pentru mine de mâna lui Toma; pentru că atunci când el L-a atins pe Hristos El a devenit pana unui scriitor iscusit care scrie pentru cei credincioşi și din care țâșnește mai departe credinţă. Din ea, tâlharul a gustat şi a devenit drept din nou; din ea, ucenicii şi-au adăpat inimile; din ea, Toma a sorbit cunoaşterea pe care a căutat-o, pentru că el a gustat prima dată şi apoi a oferit băutura multora care au avut o mică îndoială.
El i-a convins pe ei să spună: „Tu eşti Domnul Dumnezeul nostru!”
Așa-l vede pe Toma unul dintre cei mai mari imnografi ai Bisericii: Roman Melodul. Lucrarea „apostolului întârziat” (Ioan 20.24-29) are reverberații dincolo de episodul în sine, atingând în chip tainic fiecare generație de creștini. Avem aici un Toma care vede, crede și scrie prin rostire. Apoi, cunoașterea care rezultă de aici devine un izvor nesecat, din care soarbe apostolul și, în cele din urmă, ne împărtășește tuturor. Într-un fel, toți care-au văzut sunt martorii noștri, oamenii aceia aleși pe care-i credităm mereu.
Întorcându-ne la Toma, trebuie remarcat că evanghelistul Ioan ni-l prezintă într-o împătrită ipostază. Prima, atunci când Domnul hotărăște să-l viziteze pe Lazăr (Ioan 11), pentru a-l ridica din recele mormânt. Atunci Toma zice: „Haideți să mergem să murim și noi împreună cu El.”
Realist, apostolul înțelege că Isus se află în pericol de moarte, că iudeii vor merge de data aceasta până la capăt, așa că pesimismul inerent glăsuiește: „Să fim solidari cu El, în aceste clipe finale!”. Avem aici un soi de martiraj resemnat, o atitudine mai degrabă tristă și abătută. A doua ipostază o avem în cazul unui dialog cu Isus, unde El vorbește despre plecarea la Tatăl și răsplătirile viitoare. Când Mântuitorul afirmă că ei știu calea, Toma ripostează: „Nu știm unde Te duci, cum am putea știi calea într-acolo?”.
Aici parcă nu pesimismul vorbește, cât mai degrabă descurajarea. Nu e confortabil să nu cunoști ceva esențial, să simți că-ți lipsește tocmai formula care ar putea dezlega întreaga ecuație. Credința pare că nu răzbește să vadă clar, prin hățișurile contradicțiilor și a complexității. A patra ipostază este cea cu care am început, momentul când Hristosul cel Înviat i se arată (și) lui Toma, la o săptămână după ce absentase.
Este o vizită generată (indirect) de afirmația lui Toma: „Dacă nu voi vedea eu semnul cuielor…, nu voi crede!”. Avem aici cea ce am putea numi: evidențialismul. Toma nu este necredincios în sensul clasic al cuvântului, pentru că nu contestă pur și simplu. El doar solicită o evidență de care ceilalți deja avuseseră parte. Nici ei nu crezuseră fără să-L vadă, prin urmare dorința lui Toma este perfect legitimă. E dispus să creadă fără nicio ezitare, însă numai după ce va avea acces la „probele” Învierii. Iar Domnul vine, se arată, intră în dialog cu Toma, iar acesta din urmă exclamă: „Domnul meu și Dumnezeul meu!”. Lucrurile însă nu se opresc aici.
A patra ipostază ni-l nominalizează pe Toma în grupul celor șapte care ies la pescuit pe Marea Tiberiadei (Ioan 21) și care, printr-o minune, au parte de vizita și compania lui Isus. Deși în această ultimă scenă glasul lui Toma nu se aude (în narațiune), tot ce s-a întâmplat a avut un impact covârșitor asupra lui. Probabil după această din urmă arătare, a părtășiei edificatoare de pe țărm și a reiterării Marii Trimiteri, Toma va fi asumat misionarismul de mai târziu.
Știm din istorie că între anii 52-72 d.Hr., Apostolul Toma a propovăduit Cuvântul lui Hristos în India (și mai ales în partea de sud a acestei țări). ÎnFaptele lui Toma, document redactat în jurul anului 200, sunt prezentate călătoria, activitatea misionară și minunile săvârșite de Toma în India. La Kerala, de exemplu, acesta a înființat şapte biserici, iar cei care le frecventau – ca și aceia care le frecventează până în ziua de azi – urmau o serie de precepte, practici și ritualuri creștine specifice perioadei de început a creștinismului.
Semnătura lui Toma a fost de neșters, în multe feluri și-n multe locuri. Cum știm, el are o duminică „a lui”, care încheie într-un anumit fel Sărbătoarea Învierii. Peripețiile lui cu Domnul fac din el un personaj insolit, dar cu atât mai interesant și candid.
Povestea lui e adesea povestea noastră, a celor care mereu solicităm confirmări suplimentare pentru un Cuvânt pe care – dacă am fi mai tari – l-am crede pur și simplu.
Articolul identifică pasajele ioanine care-l menționează pe Toma, accentuând mai ales episodul arătării Domnului. Textele sunt prezentate într-o oarecare sinergie, pornindu-se de la ideea că nicio mențiune nu este întâmplătoare. Ele trebuie privite împreună, ca părți ale aceluiași întreg.
Ghiță Mocan,
Pastor, autor, conferențiar
Sursa: Credo Ergo Sum.com
Evanghelistul Ioan nu scrie că Toma L-ar fi și atins pe Isus că să-I verifice identitatea.
Nu mai era nevoie de acest lucru. Cuvintele Domnului reproduc doar în mod dureros pretențiile inițiale ale ucenicului și nu constiuie decât un semnal dat pocăinței lui Toma care I se închină prin expresia: ,,Domnul meu și Dumnezeul meu!”