Mi-am adus astăzi aminte de Zgândărilă, demonul mentor din Scrisorile lui Zgândărilă de C.S. Lewis. Acest personaj ficțional este o creație genială care ne dezvăluie, prin inversiune, cum arată Adevărul atunci când este privit cu ochii minciunii. Și tot prin ochii lui, iată cum arată Învierea lui Isus:
1. O realitate de temut pentru Iad
Zgândărilă nu vorbește direct despre Înviere ca un teolog. El o recunoaște, însă, prin teamă și ură față de tot ce izvorăște din ea: speranță, iertare, transformare. El își învață nepotul – pe demonul junior – cum să abată sufletul de la Dumnezeu, numit mereu „Dușmanul” și să-l orienteze spre orice altceva: egoism, frică, raționalism steril, religiozitate fără viață.
Învierea, în această logică inversă, este o catastrofă pentru Iad, pentru că distruge puterea morții și readuce omul la adevărata lui identitate: fiu iubit al lui Dumnezeu. Pentru el, ca demon, Învierea nu este un eveniment, ci un pericol permanent, o sursă vie de iertare pe care iadul nu o poate contracara.
2. Slăbiciunea aparentă a Crucii, puterea reală a Învierii
Lewis folosește în cartea sa un truc literar genial: demonii cred că Dumnezeu a „cedat” când a murit pe cruce. Zgândărilă vorbește despre acest gest al „Dușmanului” ca despre o slăbiciune inexplicabilă, o vulnerabilitate care i-ar fi trebuit să-i asigure victoria infernului. Și totuși, acea slăbiciune s-a dovedit a fi puterea supremă, căci din moarte s-a născut Învierea.
Înțelegem deci, pe dos, că Învierea este actul care inversează logica demonilor: ceea ce ei disprețuiesc – smerenia, dragostea jertfelnică, milostivirea – devine biruință. Zgândărilă, fără s-o numească explicit, se teme de Înviere tocmai pentru că anulează miza iadului: separarea definitivă de Dumnezeu.
3. Lucrarea tainică a harului: imposibil de controlat
Un fir roșu al cărții este frustrarea demonilor în fața imprevizibilului har. Zgândărilă îl avertizează pe nepotul său să nu se bazeze pe suferințele sufletului ca pe o garanție a căderii lui, pentru că Dumnezeu poate folosi tocmai suferința ca să-l mântuiască. Asta e deja limbajul Învierii – al transformării durerii în lumină.
Zgândărilă observă cu neliniște că unele suflete, tocmai când sunt aproape de moarte, devin brusc pline de credință, de iubire, de abandon în brațele lui Dumnezeu. Aceasta este lucrarea învierii personale – harul care învinge chiar în ceasul al unsprezecelea, fără să mai ceară nimic decât o inimă întoarsă spre Dumnezeu.
4. Învierea – „tactica” de neînțeles a cerului
În finalul cărții, când sufletul pacientului este salvat și dus în cer, Zgândărilă își pierde controlul. Și aici se simte cel mai clar ecoul Învierii: iadul este neputincios în fața unui Dumnezeu care învie morții, care restaurează, care nu se satură să iubească.
Pentru Zgândărilă, această „tactică” – de a răscumpăra sufletul chiar și în ultimul moment – este absurdă, rușinoasă, aproape nedreaptă. Dar pentru cititor, devine o fereastră către un Adevăr prea mare ca să fie înțeles rațional: Cristos cel Înviat nu vine să judece întâi, ci să mântuiască.
Concluzie
Zgândărilă nu predică Învierea. Dar o revelează prin opoziție. Prin fiecare sfat demonic, vedem – invers – ce face harul, ce înseamnă iertarea, cât de profundă e dragostea divină care învie sufletele.
Astfel, Învierea în viziunea lui Zgândărilă este o sursă de groază și dispreț – pentru că este victoria pe care iadul nu o poate înțelege, nici nu o poate înfrânge. Și tocmai de aceea, pentru noi, ea devine izvor de nădejde: niciun suflet nu este pierdut atâta timp cât Cristos cel Înviat e pururea viu.
Recenzie de Dorin Rus
