Legat de rolul Bisericii creștine de diverse culori în acest demers, cred că ar fi mai constructiv să facem o campanie pentru refacerea rupturilor din societate, cauzate de inițiativa aceasta a Bisericii, și de discursul anti-gay promovat de mulți lideri creștini de opinie. Cred că Biserica s-a compromis deja față de societate cu inițiativa asta, nu cu valoarea familiei în sine, ci cu abordarea „preventivă” și discursul din spațiul public. O să încerc să explic mai jos. Dar și dacă iese Da, și dacă iese Nu la referendum, tot ar fi mai benefică acum o discuție despre reconstrucție, restaurare și damage-control.
Despre discurs și abordare
E neplăcut că s-a ajuns la o logică binară de gen: ești pro-familie, pro-casătorie, atunci evident că trebuie să votezi (pro) la referendum. Dacă nu vezi așa, e un păcat, și îngropi viitorul națiunii și o deschizi înspre blestemele divine, fiind orb și manipulat de propaganda gay și progresist. Sau mai rău.
Și e trist ca cei ce gândesc în modul pro-referendum în afara României se află majoritar și în țări selecte ca Turcia, Rusia sau Ungaria (sau mai nou, și SUA), vajnice apărătoare ale valorilor tradiționale contra femeilor cu barba occidentale, apărându-și copiii de adopția și violul generalizat din partea “gheilor”, luptându-se cu propaganda neo-marxistă dar abandonând complet tema creștină a justiției sociale, și eventual siluînd statul de drept pe parcurs. În termeni curenți, sunt populiște. Și deloc întâmplător, toate aceste țări au același gen de lideri politici dubioși care aruncă oase de roș populației în schimbul centralizării puterii. Și Biserica se aliază cu cine poate, politic vorbind, ca să treacă puntea. Dacă majoritatea “creștină” asta vrea de la România, eu unul aș putea să emigrez…
Să fim măcar conștienți că, prin acest demers cu referendumul, se produce un recul imens față de Biserică și mesajele ei, cel puțin la publicul tânăr urban, și vor exista consecințe pe termen mediu și lung pe care generația mea, pentru binele căruia se spune că se face acest referendum, le va plăti. M-ar bucura să prezentăm o Evanghelie și o Împărăție “opt-în”, în care oamenii să vrea să facă parte printr-o alegere voită, complet opțională. În locul unei variante nici măcar “opt-out” în care vrei-nu vrei, Biserica îți împinge valorile pe gât, chiar dacă valorile sunt bune și valoroase în sine. Schimbam tirania minorității cu cea a majorității așa-zis creștine, și credem că asta e implementarea Împărăției dragostei lui Dumnezeu?
Dacă cineva non-credincios e convins intern și acceptă de bunăvoie valorile tale (bazate pe credința pe care o avem), nu e nevoie de lege (vezi și modelul lui Dumnezeu din Biblie, gândește exact la fel apropo de legea mozaică vs legea “din inimă” adusă de Hristos). Invers, pentru aceeași persoană, dacă nu e convins intern de lucrurile astea și tu i le forțezi printr-o lege, ce efect crezi că va avea asta față de valorile, credința și Biserica și tot ceea ce tu reprezinți? Va duce absolut clar la tensiuni și la acutizarea propagandei LGBT (justificată de acțiunile noastre). Și va ostiliza partea nedecisă din societate care va constata că toate chestiile acelea creștine cu dragostea de aproape sunt baloane de săpun, când de fapt vrem să ne impunem principiile cum putem asupra lor, a restului. Și asta dăunează enorm celor ca mine, care operează doar pe bază de persuasiune. Nu prea merge și persuasiune, și constrângere simultan…
Totul se învârte în jurul mării întrebări: cât de creștină considerăm România. Dacă, ca mine, o vezi pe la 5-10% autentic creștină (însumând oameni din toate Bisericile creștine), atunci ai o abordare. Dacă o vezi că 90%-95%, ai o altă abordare, că doar ești “majoritar”. Și totuși, forța (chiar îmbrăcată în haina unui referendum consultativ) nu poate fi soluția în creștinism, niciodată. Pentru unul care gândește ca mine, referendumul e un uriaș pas înapoi, pentru că e greu să prezinți omului o Evanghelie opțională pe care cineva o alege liber, și simultan să-i tragi un referendum peste bot. Rolul Constituției nu este doar să bată în cuie valorile majorității, ci și să protejeze minoritățile de o posibilă majoritate ostilă, să prevină abuzurile de orice fel.
Noi, creștinii, avem o părere clară despre ce înseamnă o căsătorie funcțională, provenind din fundația noastră spirituală. Ateii și agnosticii, neavând acea fundație creștină ci o alta, nu sunt neapărat legați de acea definiție, și probabil vor aborda o definiție mai largă a căsătoriei și mulți ne vor considera homofobi și retrograzi – perfect explicabil, din punctul lor de vedere. Sunt părțile opuse, ale căror worldviewuri există cu mult înainte (și după) referendumul ăsta. Dar miza cea mare însă sunt cei de la mijloc, creștini doar în nume.
Eu consider că cei creștini autentic sunt vreo 10% maxim (ortodocși + catolici + evanghelici), iar ateii și să zicem agnosticii tot vreo 10% (cifrele sunt o estimare personală, grosieră). 80% e la mijloc, creștini “de Paști și de Crăciun”, oameni care se uită speriați la toată gălăgia din ultimele zile, fiind probabil majoritatea lor pro-familie, dar neplăcându-le la ce s-a ajuns. La ei se gândește cineva, ce efect le termen lung vor avea toată această campanie?
Dacă nu va trece referendumul (sau nu vă cvorum), vor urma strigăte de “persecuție religioasă” și “forțarea agendei gay”. În plus, va fi o înfrângere majoră pentru Biserică și prestigiul ei în societate. Dacă iese referendumul afirmativ, sentimentul de putere și gustul victoriei vor fi puternice, curtarea partidelor politice pentru voturile conservatoare se va înzeci, etc. Și vom căuta următorul dușman, ca să păstrăm impulsul social deja format. Va urma sigur un alt proiect, similar. Va fi greu să ne oprim, să facem pace.
Lumea de după 7 octombrie nu va fi mai bună, ci mai rea, mai înrăită. Orice ar ieși la referendum (probabil va ieși Da), inițiativele LGBT vor beneficia de simpatia părții încă neangajate din societate, ca răspuns la ofensiva Bisericii. Și reclama pentru ei e enormă, deși nedorită de partidă pro-referendum. Apoi, spectrul politic conservator încă nu e acoperit cum trebuie de niciun partid, deci e posibil să vedem și o inițiativă politică “creștin-democrată” care să dorească să reprezinte toți acești alegători. Și mulți cred că noi, cei care suntem pro-familie, dar nu pro-referendum, suntem problema reală…
Dacă ai propaganda și minciuna din partea taberei LGBT pentru a-și avansa agenda, ca creștin, nu răspunzi cu altă propagandă înapoi, ci cu adevăr. Și acela spus în dragoste, nu în față și nu cu forța, ci asumându-ți riscul să fii oprimat pt adevărul spus. Asta mi se pare calea, din ce înțeleg eu din ce a trăit Isus. Altfel, El s-ar fi născut direct ca un patrician, la Roma, era mai eficient să-și legifereze Evanghelia prin decrete împărătești.
Cred că voia lui Dumnezeu nu e un set de legi și regularea comportamentului, ci transformarea oamenilor dinăuntru spre afară (concepția despre lume și viața, apoi valori, apoi acțiuni), care transformă societatea prin exemplu. E și cazul Bisericii primare, în caz că te identifici cu ea. Și lucrurile se strică exact când Constantin și Teodosie lipesc creștinismul de stat și îi pun la dispoziție brațul legii. Biserica Ortodoxă și cea Catolică nu au o problemă în a merge pe acest drum al simbiozei Biserica-Stat, a fost default-ul în istorie. E de mirare că lumea creștin-evanghelică merge pe acest drum.
Să nu uităm că și noi, creștinii evanghelici, suntem uneori văzuți ca o minoritate “suspectă”, cu intenții “dubioase” la adresa “neamului românesc creștin ortodox” (apropo de “secte”, sau “pocăiți”), ca un “implant din afară” nereprezentativ pentru neamul românesc, și că nu e deloc imposibil să ne vină și nouă rândul să fim vizați de inițiative cetățenești “creștine”. A fi roman înseamnă a fi creștin-ortodox, cred mulți în România. Vă recomand să citiți despre implementarea politic-religioasă cea mai de succes a principiilor creștine în România – regimul legionar. Principalii adversari: homosexualii, evreii și minoritățile religioase, apoi în general toți cei care nu gândeau ca ei…
Legat de decadența societății în care trăim, ar merita să ne uităm la societatea din imperiul roman, în care s-a născut Biserica creștină. Era o societate pluralistă, ca azi, cu o grămadă de zei naționali și locali (așa îl priveau ei pe Dumnezeul evreilor), o civilizație bogată, rafinată, dar decadentă. Ca moravuri… dezastruasă – avorturi și abandon de copii, incest și imoralitate, trădări, corupție și abuzuri. Ca astăzi, am putea spune… Dpdv homosexual, românii nu aveau inhibiții. Preluaseră de fapt și o practică oribilă de la greci, un fel de pedofilie homosexuală. Nu prea erau repere morale, și românii erau hedoniști și sătui de teorii grandioase. Vezi și afirmația uimitoare (sunând postmodern) a lui Pilat față de Isus – “ce este Adevărul?” (Ioan 18). Interesant e că tot Pilat vede ceva special și autentic la Isus, așa satul de viață și teorii cum era.
În fine, în acest context se naște Biserica creștină. Și, prin “soft power”, prin puterea exemplului, prin autenticitate și compasiune, prin faptul că le păsă unul față de altul și nu le era teamă să-și ducă credința până la capăt, răstoarnă ordinea unui imperiu fără să aibă nevoie de vreo pârghie a statului. Niște pârliți, fără lobby, din paturile de jos sociale, în fața persecuțiilor și a statului dezlănțuit contra lor… Aceasta e puterea Evangheliei. De exemplu, Pavel a folosit numai soft power – persuasiune, puterea exemplului, argumente, puterea Duhului Sfânt la lucru în viața oamenilor (hard power înseamnă constrângere prin forță).
Lucrurile însă se complică, și se diluează după vreo 300-400 de ani, când în două etape diferite, doi împărați fuzionează creștinismul cu statul, și deja devine avantajos, inclusiv material, să fii creștin. Și pentru mulți cetățeni români (la fel și în cazul maghiarilor, convertiți în masa de împăratul lor Ștefan), sunt declarați creștini fără să fie consultați, fără să adere la inima creștinismului – Hristos – ci doar pentru că a decis cineva (bine intenționat) pt ei. Același tipar se păstrează în istorie. Chiar și la Reformă, de exemplu, prinții germani decideau credința pentru landul și toți locuitorii lor. Se păstrează și astăzi. Au fost în istorie și persoane care au insistat mult pe importanța liberului arbitru și a propriei conștiințe și a separării de puterile statului (anabaptiștii și alții), dar în general nu le-a fost prea bine, din păcate, și nu au fost bine priviți de “ceilalți” creștini.
Se justifică păcatul?
Cred că e imposibil să fii creștin și să nu consideri homosexualitatea ca fiind păcat dpdv creștin (e un pasaj care îl menționează clar în NT, alături de bârfă, minciună, curvia și alte păcate mult “mai omenești”, pentru care nimeni însă nu simte să facă inițiative legislative). Și dacă eu consider că ceva e păcat bazat pe convingerea mea creștină, cât de ok e să legiferez acel lucru ca obligatoriu pentru toată lumea. Unde se termină “codul legal iudeo-creștin” care inspiră legislația noastră, și unde încep convingerile noastre personale privind ce e bine și ce e rău? Cât de creștină mai e România, în 2018?
Cum scriam mai sus, personal nu cred că România e creștină în mod real, decât în proporție de vreo 5-10%, indiferent de numărul de semnături. Toți ne plângem că România merge din rău în mai rău, cu valori praf, intoleranța și naționalism, emigrație și rupturi sociale, corupție și tot restul, însă în același timp, suntem o “țară creștină”. Fenomenul e similar și în alte țări “majoritar creștine”, multe din ele adoptând modificări similare cu ceea ce se dorește modificat acum în Constituție (Bulgaria, Rusia, Ucraina, Polonia, Ungaria, erau vreo 14 parcă), dar cu societăți bolnave pe alte paliere. De aceea, mi-e greu să accept că am alege să ne forțăm valorile și “formele” noastre creștine asupra unei societăți care nu are “fondul” creștin. Mai ales că ne raportăm la un Nou Legământ unde contează legea în inimă, nu cea scrisă într-un cod legal. Cred că ar trebui să ne limităm strict la persuasiune, și deloc la forța unei legi. Iar roadele campaniei pro-referendum, deși într-adevăr au unit cultele creștine într-un mod notabil, sunt ura și divizare în societate – curat lucrare a Domnului, nu? Nu că ar trebui să-i pupăm pe toți în creștet și să nu supărăm pe nimeni, dar e prea departe.
În Biblie, abordarea sistematică a lui Dumnezeu față de oameni mi se pare de tip: “îți pun înainte binele și răul, uite consecințele. *Alege* să faci binele, ca să trăiești, dar e decizia ta și vei suporta toate consecințele.” E sistematică în VT și NT abordarea asta. De ce mergem pe un alt tip de drum? Într-un pasaj vorbind exact de homosexualitate, Biblia spune că Dumnezeu tot încearcă, prin bunătate, să te atragă la pocăință, dar dacă reziști, după o vreme te lasă în voia minții tale, în “împietrirea” ta (Români 1). Evident că e mânios pe chestia asta (și e legitim să fim și noi mânioși pe degradarea societății datorită direcției în care ne îndreptăm), dar un moment dat, nu ii “bate”, ci îi “lasă”. Și chiar și în cazul faimoasei Sodome, tot sunt oameni (ca Lot) care cred în Dumnezeu și se țin integri, chiar dacă totul în jurul lor e corupt.
Pentru mine contează mult alegerea conștientă a omului să urmeze calea lui Hristos. Și ce văd în istorie, pornind de la situația Sodomei din Biblie sau prin situațiile de mai sus, este că indiferent cât de distrusă e societatea și cât de advers e statul față de credință și valorile tale, există „soft powerul” Evangheliei trăite în viața personală și în comunitate. Și când ai asta, nu mai e nevoie de nimic altceva.
De ce sunt abordări diferite?
Deși nu e cazul în generația trecută de 40 ani, post-creștinismul este deja pregnant în generația mea (sub 40 ani), cel puțin în România urbană, pe care o cunosc mai bine. Tocmai de aceea încerc să trag un semnal de alarmă – aceste metode cred că vor face rău Evangheliei, pe termen mediu-lung. Și nu mă refer la familia creștină tradițională în sine, ci la abordarea și la vocalitatea noastră la referendum. E posibil și că această diferență de sisteme de referință să ne împingă spre abordări diferite.
Un alt factor este dat de faptul că conservatorismul și liberalismul sunt ideologii care nu au legătură cu creștinismul. Deși funcționăm în democrație, cred că e util să nu uităm că ele sunt bazate pe ideologii seculare din secolul 19, dacă nu mă înșel. Iar democrația vine de la grecii păgâni. Sistemul politic în cadrul căruia e scris Noul Testament este dictatura, cred că de aceea avem toate aceste diferențe legat de aplicarea Scripturii în democrație, cu majorități și minorități și restul. Dar nu e vorba de majorități/minorități aici. E vorba de principiu – de ce simțim nevoia să legiferăm valorile “creștine” cu brațul statului. N-ar fi mai util să le facem neobligatorii, dar de invidiat prin trăirea noastră autentică și exemplară? Credința adevărată nu se rezumă doar la educație morală. Modul de operare tip legiferare nu va duce oare la forme fără fond, valori morale pe care le predăm unor oameni care nu au rădăcina și viața în Hristos, temelia moralei respective?
Ceea ce sigur funcționează și intern, și extern-juridic, este ilustrat de pasajul “Dacă Mă iubiți, veți păzi poruncile Mele” (Ioan 14:5). Să ne concentrăm pe “dacă mă iubiți”, nu pe “păziți poruncile mele”. Una urmează pe cealaltă natural. Invers e legalism juridic-moral și foarte probabil duce la forme fără fond, cum e și România de azi, creștină ca nume, dar cu “boli” grave în societate. Dacă cineva ajunge chiar să-l iubească pe Hristos, o grămadă de probleme contemporane dispar natural de pe radar. Oare nu ar fi asta o îndeletnicire mai vrednică pt Biserica astăzi?
Noi toți vom da socoteală de alegerile noastre în fața lui Dumnezeu. Dar nu ar fi mai bine să nu chemăm foc din cer peste cei ce nu cred că noi? Să le spunem clar celor necredincioși: “Ceea ce facem e greșit și vor fi consecințe, pocăiți-vă!”, dar să lăsăm libertatea alegerii la ei? Pentru că noi, creștinii, credem că consecințele, și plata reală sunt în domeniul spiritual pentru aceste păcate. Și lucrul deranjant este și acesta: ca noi, Biserica, am ajuns să gândim de termeni de “noi” și “ei”, de „pentru” și „împotrivă”. Nu „gheii” au pornit treaba asta, noi am pornit-o, „preventiv”.
Să nu uităm și de extrema Inchiziției, deși nu suntem acolo astăzi. Cu legea în mână, în numele credinței, se pot săvârși sincer și devotat lucruri urâte. Probabil îmi doresc același lucru ca cei care susțin referendumul și am aceleași valori ca ei, dar nu sunt de acord cu mijlocul referendumului și a mentalității din spate, cred că dăunează mai mult decât ajută. Mai sunt și nuanțe. Asta e și una din lucrurile care mă deranjează la susținătorii referendumului – dacă nu vezi exact ca noi, ești… (o lungă listă de insulte mai elegante, insinuări la destinul tău veșnic și la faptul că probabil ești gay sau plătit de ei, sau pur și simplu orbit și naiv).
În vremurile tulburi în care ne aflăm, e mare nevoie să articulăm foarte clar și foarte ferm valorile creștine și alternativă de viața pe care o presupune aderență totală la creștinism. Mulți cred că și referendumul este o cale, eu nu și încerc să spun că el va cauza o mare reacție adversă față de creștinism în societate.
Ca idee, chiar și dacă am trăi și într-o țară în care absolut totul e permis și legal, legea e în inima noastră dacă suntem creștini, și putem alege în dreptul nostru, pe baza convingerii noastre creștine, să facem sau să nu facem anumite lucruri. Evident, cu riscul să existe costuri personale. (Cazul lui Lot în Sodoma, Geneza 19). Însă și dacă se va ajunge acolo, am putea să facem noi astăzi ce a făcut Avram – târguială cu Dumnezeu pentru a cruța Sodoma, oraș plin de păcătoși (homosexuali), pentru doar 10 oameni? Nu prea merită, matematic vorbind, oboseala.
Și mai un lucru. Dacă sunteți creștin evanghelic, veți fi auzit probabil cândva în viața dvs ideea că “România are nevoie de Evanghelie, suntem doar 2-3% creștini” (adică creștini evanghelici, restul procentelor sunt văzuți ca fiind “câmp de misiune”). Acum, cu referendumul, ipoteza de bază că suntem o țară majoritar creștină. Cum e, totuși, perspectivă în lumea evanghelică?
Gender ideology și agenda LGBT
Legat de gender ideology, copiii noștri ar trebui să învețe *acasă* ce înseamnă genul feminin/masculin și ce înseamnă căsătoria și familia, indiferent ce se predă la școală. Și oricum, și comuniștii s-au chinuit să ne învețe evoluționismul științific folosind mijloace dure timp de 45 de ani, și dacă valorile lor erau bine așezate intern (din familie), creștinii au rezistat presiunii externe, cu totul din stat orientat contra lor, timp de decenii. Biserica și familia și tot ceea ce susținem nu are nevoie să se sprijine pe legi. Educația reală pe aceste aspecte fundamentale începe acasă, în familia noastră. Decât dacă preferăm să cedăm acest drept/obligație statului, prin școlile lui, și atunci da, ar trebui să ne asigurăm că statul îi învață “bine”. Dar abordarea cu legile și cu școlile e într-adevăr mai simplă, chiar dacă mai superficială.
Susțin familia și căsătoria creștină, și îmi voi da silința să o trăiesc ca pe o valoare de preț, alături de alte valori creștine prețioase, dar fără să caut să le impun altora, care nu au premizele mele creștine. Ci sperând că ei, văzând faptele mele bune (sper), să dea slavă lui Dumnezeu, să fie curioși de mecanismul din spate, pentru că văd roadele bune. Eu asta îmi doresc pentru mine și familia mea. Și pentru asta, nu stau în educație sexuală în școli, gender ideology sau referendumuri. Dacă ne facem noi treaba bine (în loc să așteptăm să o facă statul său școală), nu ne mai amenință nici o gender ideology.
Iar legat de ideea că ne adoptă gheii copiii, practic în toate cazurile mediatizate pe care le-am studiat, au existat tensiuni în familia “naturală”, uneori chiar violență, deci Protecția Copilului din statele respective a decăzut părinții naturali din drepturi *din cauza acestor probleme reale din familii (violență, abuz)*, copiii fiind apoi trecuți în sistemul de adopție și, în câteva cazuri excepționale, fiind adoptați de cupluri gay. Dar faptele și realitățile contează prea puțin… Verificați dacă nu credeți.
Context
Deși nu sunt specialist în acest domeniu, acest demers trebuie privit în lumina ratificării de către România a Convenției de la Istanbul sau a apartenenței noastre la UE ce susține drepturile minorităților, inclusiv sexuale. Apropo, în cazul unor contradicții între Constituție și tratatele internaționale (de ex, apartenența la UE), ar trebui să știți că tratatele UE au prioritate. E foarte posibil să ajungem într-o incompatibilitate între Constituție și principiile UE de drepturi ale minorităților, și atunci opțiunile vor fi fie o atitudine de sfidare populistă dinăuntrul UE (de tip Ungaria lui Orban), fie un roexit din UE, dacă vrem să apărăm familia creștină până la capăt, legislativ vorbind. Altfel, ne vom mulțumi cu clarificarea termenului de căsătorie ca fiind bărbat-femeie, iar comunitatea LGBT va primi drepturi pentru parteneriat civil (căsătorie, dar cu alt nume), și pentru asta a fost tot tămbălăul.
Ar mai merita să menționăm și perdeaua de fum reprezentată de referendum pt a acoperi tentativele de a ”rezolva” cu amnistia și grațierea, aruncând un os alternativ de ros societății ca să o distragă de la problemele mai delicate ale coaliției de guvernare, chiar în aceste zile critice. Iar prelungirea referendumului pe 2 zile (plus o noapte), ca favor din partea PSD, compromite sensibil rezultatul acestei inițiative.
Ar fi fain să fie loc și de nuanțe, și de mai multă dragoste (nu în sensul de feelings, ci de dragoste creștină) în loc de atât de multă “politică”. Dacă Biserica ar trăi cu adevărat valorile ei, ar fi integră și plină de dragostea lui Dumnezeu, nu ar mai fi nevoie de ajutorul politicienilor. Dar consider că Biserica și-a pierdut putea spirituală a mărturiei ei, și recurge la acest tip de metode. Scopul nu scuză mijloacele, în creștinism.
„Cine e și tipul ăsta?”
Unii mi-au sugerat că sunt prost informat sau naiv sau nu prea citesc Biblia (alții mergând mai departe, în zona “lup în blană de oaie”, “căldicel”, “vestitor de alta Evanghelie”, “vândut intereselor lgbtq”, etc). Nu mă consider neapărat înțelept, dr nu sunt naiv. Am o vârstă, am familie, îmi iau credința în serios, mă documentez mult ca jurnalist creștin încercând să înțeleg implicarea creștinului în societate (subiectul central de interes de câțiva ani), mă gândesc de mult timp la lucrurile acestea și la implicații pe mai multe paliere. Prin mâinile mele au trecut zeci de știri despre agenda LGBTQ pe care le-am publicat în ultimii 8-9 ani de când lucrez în mass-media creștină. Înțeleg perfect unde se îndreaptă lucrurile în societate și mă pregătesc pentru zile grele pentru viitor, în care credința ne va fi încercată și valorile și societatea se vor îndepărta tot mai mult de ceea ce credem, ceea ce ne va face viața tot mai dificilă și ne va forța în dileme delicate. Însă eu cred că armele cu care luptam sunt altele decât cele de tip referendum. Și nu referendumul e problema în sine, referendumul e ceva perfect democratic, ci abordarea aceasta a Bisericii.
Reținerea față de referendum este defetism și non-combat? Eu cred că nu. Nimeni nu vrea să trăiască într-o societate defectă și distorsionată, nimeni nu caută cu lumânarea probleme, bineînțeles că trebuie să căutăm “binele cetății”. Judecați și dvs însă dacă toată vânzoleala și tensionarea aceasta, de dragul clarificării terminologiei, a dus spre acest bine comunitar dorit de noi toți, în final. Oare nu există alte căi mai bune de a apăra căsătoria și familia?
Pe scurt, sunt un creștin sincer care încearcă să navigheze cât mai bine în aceste ape și zile tulburi.
Cultura dialogului în Biserică
Un alt aspect reproșat este că, nefiind pe aceeași lungime de undă cu promotorii referendumului, argumentele mele aduc divizare și confuzie. În contextul în care avem multe înregistrări în care, destul de simplist, mesajul unor lideri creștini este “mergeți la vot, a nu participa la referendum este păcat și vă uniți cu homosexualii; votând, vă aliniați cu ceea ce vrea Dumnezeu”, cred că e util orice aspect care dă profunzime subiectului.
Oare nu ar fi mai benefic să avem creștini care, cântărind toate lucrurile, să meargă la vot în bună cunoștință de cauză, asumându-și implicații și consecințe? Oare nu ne-am dori oameni mături spiritual în Biserică? Alternativă, mai simplă, ce-i drept, este să le spunem direct ce să facă, și să nu lăsăm loc de nicio alternativă.
Dacă nu suntem în stare să purtăm, că creștini bine intenționați (asta presupun că suntem toți) o discuție “dreasă cu sare” chiar și în contradictoriu, e păcat, toți vom pierde. Poate că suntem acum într-o situație de decizie principială importantă, ca situația din Faptele Apostolilor 15. Ar fi fain să aplicăm acel mod de operare, al apostolilor, în dileme în care există perspective diferite, în interiorul Bisericii. Cuvintele țări, din oricare parte ar veni ele, nu vor ajuta decât la tensionarea și mai mare a situației.
„Purtaţi-vă cu înţelepciune faţă de cei de afară; răscumpăraţi vremea. Vorbirea voastră să fie totdeauna cu har, dreasă cu sare, ca să știţi cum trebuie să răspundeţi fiecăruia.” (Coloseni 4:5-6 http://bible.com/191/col.4.5-6.vdc).
Se aplică oare acest verset situației de azi?
Și ar fi fain dacă liderii religioși, păstorii și preoții, ar ridica un pic “poporul” din starea de turmă, făcându-i oameni mături spirituali, în stare să deosebească singuri binele de rău, nu dependenți de cei de la amvon sau naos, care le zic cum să voteze.
E păcat de această lipsă de dialog intern în Biserică, o discuție serioasă și constructivă despre implicații și despre tipul de creștinism pe care ni-l dorim în prezent și viitor. Iar comentariile și postările de pe social media din ultima vreme reprezintă și o hârtie de turnesol pentru comunitatea noastră creștină, care ne arată caracterul și modul în care gândim, mai ales față de cei care nu văd lucrurile exact ca noi. E un dialog între surzi, nimeni nu mai ascultă nimic, fiind ocupat să urle și să șhăruie propaganda.
Sunt parte din Biserică și îi vreau binele. Și totuși, de dragul unității, e greu să susții (ceea ce vezi ca fiind) o acțiune greșită, o istorie nefericită repetată din nou și din nou pentru că nu ne putem abține să întindem mâna la borcanul cu putere al statului. Și asta va avea repercusiuni directe asupra lumii în care eu și tu vom trăi mâine. Dar deja societatea necreștină (sau vag-creștină) heterosexuală se va împietri față de Evanghelie, pentru că ei văd ce contează pentru noi și pentru ce ne mobilizăm așa mult și așa vocal.
Primii creștini, cei din imperiul roman, nu s-au angajat într-un război civil pe viață și pe moarte cu sistemul. Ci ei au biruit prin sângele Mielului și prin cuvântul mărturiei lor, și nu și-au iubit viața chiar și până la moarte, în contextul unei societăți total pe invers. Aceeași idee o regăsim și în cartea Apocalipsă (12:11), pt finalul istoriei. Acesta a fost și trebuie să fie răspunsul Bisericii la adversitate: mărturie clară, dar non-violență și non-forțată, chiar în fața ostilității. Da, diviziunea și adversitatea vin, dar noi nu ar trebui să răspundem cu aceeași monedă.
Va veni însă o zi a Judecății, dar aceea nu e treaba noastră. Să nu chemăm foc din cer aiurea pe cei care ne resping pe noi și valorile noastre, sau chiar pe Hristos. (Luca 9:54). În acel pasaj din Noul Testament, ucenicii, ofticați ca o comunitate locală îi respinge pe ei și valorile lor, și pe Hristos și Evanghelia Sa, sugerează foc din cer ca o soluție (cu justificarea biblică a potopului sau a Sodomei – existau precedente). Însă Isus respinge asta categoric, spunându-le “nu știți ce ce duh sunteți influențați”…
Ce soluție constructivă propun?
Cred că homosexualitatea e păcat, conform Bibliei creștine, dar nu mă aștept ca un necredincios să își schimbe comportamentul din cauza convingerilor mele (chiar dacă sunt sănătoase și adevărate), ci pentru că el alege calea lui Dumnezeu, de bunăvoie. Și, după aceea, își acordează valorile și comportamentul de bunăvoie după valorile lui Hristos.
Promotorii referendumului se străduie să împace capra valorilor creștine cu intervenția statului prin forța legii în viața unor oameni care nu au ca fundație pe Hristos… la referendum nu e vorba de Evanghelie, ci de reglementarea comportamentului. Și de aceea spun că această abordare dăunează Evangheliei care lucrează dinăuntru, de la Hristos în inima omului, spre valorile sale, apoi spre comportamentul său. Trebuie luptat pentru dreptatea lui Dumnezeu în societate, dar contează dacă folosiți armele bune sau armele lumii. Iar una din armele lumii e constrângerea. Aceasta e legea scrisă în inimă și în minte, legea Noului Legământ. Vedeți și cap. 8 din Epistola către Evrei.
Soluția care mi se pare potrivită este să arătăm valoarea familiei prin exemplu personal, să arătăm familii care chiar funcționează. Să nu răspundem la minciuna și la propaganda lgbt cu alte minciuni și propagande, ci cu adevărul Evangheliei în toate domeniile, în special în domeniul familiei. Și adevărul spus în dragoste, nu în față sau forțat prin brațul statului. Și să ne asumăm că am putea suferi pentru aceste valori, dar că nu luptam cu aceleași arme ca cei necredincioși. Întoarcerea obrazului nu înseamnă non-combat, ci e un alt fel de rezistență la rău și la abuz. Vorbim și proclamăm adevărul, dar nu luptam în modul “lumii” și cu “armele” ei. Dacă spuneți că sunt idealist, priviți și dvs la modelul lui Isus, prin această prismă, El a fost primul care a încercat să promoveze Împărăția lui Dumnezeu în societate – priviți metodele Lui.
Pentru mine, clarificarea din Constituție este inutilă și o diversiune de la problemele reale (și nu mă refer la școli și spitale, deși și acelea sunt importante), pentru că miza cea mare este inima oamenilor, nu clarificările legislative defensive. Nimeni nu vă va adopta copiii, dacă dvs nu îi abandonați sau nu îi abuzați. Inițiativa asta are atât de multă frică și manipulare în ea, și atât de mult efort a intrat în susținerea ei, încât ar trebui să ne uităm mai cu atenție la implicațiile ei.
Pe cifre/statistică, primele 3 mari probleme ale familiei ar fi divorțul, concubinajul (erau aproape un milion la ultimul recensământ, dacă nu mă înșel) și despărțirea familiei din cauza emigrației unuia din membri (părintele, cazul cel mai dureros) din cauza sărăciei. Mai avem, evident, și abuzul, și avortul, și homosexualitatea, etc. O coaliție pentru familie ar trebui să înceapă alte priorități, nu credeți? De ce am început cu o problemă aproape inexistentă în România?
Și vreau să vă încurajez să citiți istoria, și mai ales istoria Bisericii. Există în fiecare ramură creștină persoane mai radicale, care reușesc în mod foarte creativ să înlocuiască religia iubirii și a sacrificării pentru aproape cu sacrificarea aproapelui.
Cred, de asemenea, că e nevoie și să ne uităm la noi în ogradă și să ne cercetăm. E un pasaj în Ezechiel 16 care vorbește exact de păcatul Sodomei (suprinzător, rădăcina păcatelor lor nu e sodomia, dacă e să ne luăm după Biblie, deși termenul “sodomit” e într-adevăr asociat cu homosexualii), dar conține și un avertisment serios pentru poporul lui Dumnezeu, sugerând că poate deveni mai păcătos ca epicentrul sodomiei. Vă trec câteva versete mai jos să vă faceți o idee, dar citiți tot capitolul. “Iată care a fost nelegiuirea surorii tale Sodoma: era îngâmfată, trăia în belşug şi într-o linişte nepăsătoare, ea şi fiicele ei, şi nu sprijinea mâna celui nenorocit şi celui lipsit. Ele s-au semeţit şi au făcut urâciuni blestemate înaintea Mea, de aceea le-am şi nimicit când am văzut lucrul acesta. Samaria n-a făcut nici jumătate din păcatele tale; urâciunile tale au fost mai multe decât ale ei, aşa că ai uşurat vina surorilor tale prin toate urâciunile pe care le-ai făcut acum”. Citiți în continuare, vorbește și despre restaurarea Sodomei, Samariei și a Ierusalimului, și în ce condiții (ele nu presupun anularea homosexualității ca păcat)… (Ezechiel 16:49-51 – https://biblia.resursecrestine.ro/ezechiel/16)
Faptul că am ajuns la acest referendum demonstrează un lucru simplu: că Biserica și mărturia ei nu mai are putere (spirituală). Cred că asta e problema pe fond, și acolo e cheia pentru transformarea societății, pe care ne-o dorim toți, și pe acel plan ar trebui să canalizăm eforturile noastre – o reînnoire spirituală. Însă până atunci… facem și referendum și ce-o mai fi.
Cred că Evanghelia și valorile ei clare și ferme (inclusiv căsătoria și familia) trebuie articulate, rostite în spațiul public, că alternativă la calea păcatului, promovată de mișcarea lgbtq, promotorii ideologiei de gen, etc. Dar nu cu orice mijloace, și cu siguranță nu cu forța, chiar și mascată în inițiativa democratică. Și să nu uităm de noțiunile de “pietre de poticnire” sau “morminte văruite”, adresate de Isus drept-credincioșilor moralist-legaliști din vremea lui – să ne cercetăm foarte cu grijă. Judecați și dvs roadele acestei inițiative legislative. De mult n-am văzut atâta ură și intoxicare.
Da, îmi asum complet faptul că, dacă nu răspundem cu “aceeași monedă” (legiferarea valorilor noastre) comunității lgbt, riscam persecuția pt valorile noastre, sub o formă sau alta (deși mă îndoiesc că i-am putea spune persecuție fără să ne crape obrazul față de cei ce trăiesc o reală persecuție în Africa sau Asia).
Parcă nimeni nu vede că acest demers de modificare a Constituției are o mare legătură cu evanghelizarea, pentru că mulți, mai ales mulți tineri care nu cunosc creștinismul autentic, se vor împietri față de Evanghelie din cauza acestor metode ale Bisericii. Și vom ajunge, noi, Biserica, piatră de poticnire pentru mulți, pentru o clarificare juridică ce oricum nu va opri deloc păcatul, însă care scoate ce e mai rău din noi. Acest aspect mi se pare cel mai neplăcut. Întrebați tinerii din comunitatea dvs, cei sub 30-35 de ani (cei care au prieteni din afara bisericii), cum văd colegii lor de la școala/lucru toată treaba asta, și cum văd Biserica acum, o să aibă mai mult sens. De aceea încerc să temperez reducționismul și propaganda din tabăra noastră. Cauza susținerii familiei e absolut bună, însă metoda e discutabilă.
Eu nu țin neapărat să am o Românie cu legi care respectă Biblia, nu că e rău în sine, ci mi se pare că ar fi mai constructiv să ucenicizăm mai mulți oameni care să aibă legea divină în inimă, indiferent de contextul legislativ contemporan, sau de avansul agendei LGBT, pericol de altfel real. Pur și simplu, cred că luptam cu armele greșite acest război spiritual, iar acesta s-a transformat într-un război ideologic, pe bază de frică.
Nici nu aveți idee câți creștini stau pe margine la referendum, sau nu votează, sau merg să voteze Da, dar ținându-se de nas după toată isteria și mizeria și insultele revărsate în comunitatea noastră. Alți credincioși însă nu au aceste dileme, ei văd doar importanța alinierii Constituției la Biblie, fără nicio nuanță. Și sunt mulți aceștia, și ei votează Da fără ezitare. Dar măcar înțelegeți că mai suntem și noi, alții, tot creștini și noi, dar privind diferit.
Pentru mine, privind la plușuri și minusuri, acest demers iese clar negativ. Dar poate priviți totuși diferit. Mergeți la referendum, votați Da, considerând că susțineți familia. Chiar o faceți, chiar dacă într-un anumit mod și cu metode pe care eu nu le văd potrivite. Dar măcar încercați să evaluați și consecințele spirituale/sociale și contextul actual. Dacă nu faceți asta, riscați să fiți o victimă în războiul uriaș de manipulare din prezent, în care nicio parte nu e inocență.
———
*Am actualizat postarea mea cu textul de mai sus pe 30 septembrie, dar nu doresc să-i las în offside pe cei ce au postat comentarii înainte de acea dată. Postarea mea inițială e mai jos, dar a fost mai “la cald” și consider că textul de mai sus, mai nuanțat și argumentat, reprezintă mai bine ce încercam să spun decât textul de mai jos.*
_____
O perspectivă creștină ÎMPOTRIVA referendumului de redefinire a căsătoriei. Legat de rolul Bisericii creștine de diverse culori în acest demers, cred că ar fi mai constructiv să facem o campanie pentru refacerea rupturilor din societate, cauzate de inițiativa aceasta a Bisericii, și de discursul anti-gay promovat de mulți lideri creștini de opinie. Cred că Biserica s-a compromis deja cu inițiativa asta. Și dacă iese Da, și dacă iese Nu la referendum, tot ar fi mai constructivă acum o discuție despre reconstrucție, restaurare și damage-control.
E aiurea că s-a ajuns la o logică binară de gen: ești pro-familie, pro-casătorie, atunci evident că trebuie să votezi (pro) la referendum. Dacă nu vezi așa, îngropi viitorul națiunii și o deschizi înspre blestemele divine, fiind orb și manipulat de propaganda gay și progresist.
Și e aiurea că cei ce gândesc în modul pro-referendum se afla majoritar și în țări selecte ca Turcia, Rusia sau Ungaria (sau mai nou, și SUA), vajnice apărătoare ale valorilor tradiționale contra femeilor cu barba occidentale, apărându-și copiii de adopția și violul generalizat din partea “gheilor”, luptându-se cu propaganda neo-marxistă dar abandonând complet tema creștină a justiției sociale. Și deloc întâmplător, toate aceste țări au același gen de lideri politici dubioși care aruncă oase de roș populației în schimbul centralizării puterii. Și Biserica se aliază cu cine poate, politic vorbind, ca să treacă puntea. Dacă majoritatea “creștină” asta vrea de la România, eu unul aș putea să emigrez…
Să fim măcar conștienți că, prin acest demers cu referendumul, se produce un recul imens față de Evanghelia asta forțată, cel puțin la publicul tânăr urban, și vor exista consecințe pe termen mediu și lung pe care generația mea, pentru binele căruia cică se face acest referendum, le va plăti. M-ar bucura să prezentăm o Evanghelie și o Împărăție “opt-în”, în care oamenii să vrea să facă parte printr-o alegere voită, complet opțională. În locul unei variante nici măcar “opt-out” în care vrei-nu vrei, Biserica îți împinge valorile pe gât, chiar dacă valorile sunt ok in sine. Schimbam tirania minorității cu cea a majorității așa-zis creștine, și credem că asta e implementarea Împărăției dragostei lui Dumnezeu?
Cred că e imposibil să fii creștin și să nu consideri homosexualitatea ca fiind păcat dpdv creștin (e un pasaj care îl menționează clar în NT, alături de bârfă, minciună, curvia și alte păcate mult “mai omenești”, pentru care nimeni însă nu simte să facă inițiative legislative). Și dacă eu consider că ceva e păcat bazat pe convingerea mea creștină, cât de ok e să legiferez acel lucru ca obligatoriu pentru toată lumea. Unde se termină “codul legal iudeo-creștin” care inspiră legislația noastră, și unde încep convingerile noastre personale privind ce e bine și ce e rău? Cât de creștină mai e România, în 2018?
Să nu uităm că și noi, creștinii evanghelici, suntem o minoritate “suspectă”, cu intenții dubioase la adresa “neamului românesc creștin ortodox”, și că nu e deloc imposibil să ne vină și nouă rândul să fim vizați de inițiative cetățenești “creștine”. Vă recomand să citiți despre implementarea politic-religioasă cea mai de succes a principiilor creștine în România – regimul legionar. Principalii adversari: homosexualii, evreii și minoritățile religioase, apoi în general toți cei care nu gândeau ca ei. Deja vu…
Ca să nu mai vorbim de futilitatea acestui demers în lumina ratificării de către România a Convenției de la Istanbul sau a apartenenței noastre la UE ce susține drepturile minorităților. Decât dacă și chestiile astea sunt negociabile…. sau de perdeaua de fum reprezentată de referendum pt a acoperi tentativele de a ”rezolva” cu amnistia și grațierea.
Ar fi fain să fie loc și de nuanțe, și de mai multă dragoste în loc de atât de multă “politică”.
Autor: Sorin Pețan
