Crown of thorns with cross and chalice. Religious Easter background with copy space
În mentalul evanghelic, crucea are un loc important. Și pe bună dreptate. Însă adesea, crucea este redusă la ispășirea păcatelor. Și asta într-o formă foarte precisă: substituția penală. Chiar dacă nu poate fi ignorată dimesiunea ispășirii substitutive – adică faptul că Isus moare fără păcat în locul păcătoșilor și asumă păcatele lor – sunt mai multe lucruri care rămân de regulă nespuse sau complet ignorate. Mă voi referi doar la două.
Crucea ca etică. Deși scandalul crucii – moartea umilitoare și rușinoasă a unui nevinovat – este deseori remarcat, etica pe care crucea o consacră este teribil de incomodă și nu este considerată normativă. Acel năucitor „Tată, iartă-i că nu știu ce fac” este rezervat numai performerilor creștinismului, sfinților. Cu toate acestea, există indicii că o etică similară se recomandă și creștinilor. Filipeni 2, de exemplu, sugerează că acea celebră kenoză a lui Hristos ar trebui tradusă într-o etică comunitară. Mai evidentă decât orice interpretară metafizică, este cea etică – Pavel spune explicit că exemplul Fiului trebuie urmat de către creștinii din Filipi.
Ce ar însemna o etică a crucii? Nu-i ușor de spus, dar e ușor de spus ce nu ar însemna. Sigur nu ar însemna vanitate, trufie, manipulare, agresivitate, ideologizare – toate ascunse sub străvezii simulacre de spiritualitate. N-ar însemna nici victimizare, văicăreală mincinoasă sau lașitate. Prin felul în care își asumă moartea pe instrumentul de tortură, Hristos reușește incredibila și fascinanta „alchimie” de a conferi demnitate crucii. Crucea devine tron! Un tron de care Petru nu se simte vrednic.
Pe cruce, Isus nu condamnă în stânga și în dreapta, ci restaurează și reconciliază, deschide viitorul: pentru cei răstigniți lângă el, pentru cei îndurerați de la piciorul crucii, pentru torționari. Evident, este mult peste puterile noastre așa ceva, dar dacă pretindem că suntem locuiți de același Hristos, măcar o câtime din această atitudine tot ar trebui să ne caracterizeze.
Subiectul e vast și prea puțin explorat, cred eu, mai ales în mediile evanghelice, unde insistăm pe corectitudinea dogmatică, dar etica cruciformă ne cam strică socotelile. Mai ales în an electoral. O posibilă direcție de investigat este etica Predicii de pe Munte.
Crucea ca metodologie. Prin metodologie înțeleg, nu atât un mod de lucru, cât mai ales un fel de a înțelege creștinismul și angajamentul pe care acesta îl presupune. A păstra permanent crucea ca lentilă de „lectură” a credinței poate fi extrem de dificil, dar și de transfigurator.
Tom Holland pornește cu monumentalul său volum „Dominion” de la imaginea crucii. Iar Andy Crouch observă (în „Făuritori de cultură”) că Hristos reușește fascinanta și neverosimila performanță de a transforma un obiect al groazei, rușinii și morții într-un simbol al speranței și adorației.
Aceasta e o paradigmă de lucru: să vizezi ca prin existența creștină să devii părtaș la asemenea transformări pe care le face Dumnezeul întrupat.
Tot de metodologie leg și faptul că crucea nu este un eveniment izolat, improbabil și surprinzător în viața lui Isus, ci vine ca o urmare anunțată și asumată. Ceea ce ne obligă să privim întreaga sa viață în această cheie. Inclusiv partea despre care nu știm nimic. Dumnezeu se pune în slujba omului și se lasă omorât pe nedrept. Pentru binele suprem al omului.
Trăind astfel însă, Isus nu contrazice puterea lui Dumnezeu, ci o manifestă. În slăbiciune și CA slăbiciune. Când îi spune lui Pilat că împărăția sa nu e din această lume nu face decât să încheie rotund ceea ce a afirmat de la început: Împărăția este aici, dar nu în logica împărățiilor pământești (cu care va continua să existe – conflictual – până la eschaton). Regele acestei Împărății o inaugurează reconciliind omul cu Dumnezeu și cu întreaga ordine creată, afectată de cădere. Iar puterea încoronării stă în faptul că NU cheamă legiuni de îngeri în apărare, ci ajunge să simtă părăsirea lui Dumnezeu. Fiul lui Dumnezeu trăiește experiența singurătății absolute: absența Tatălui – ceea ce e practic definiția iadului.
Metodologia crucii subminează orice înseamnă fugă după chestiuni opulente și spectaculoase cu suferința umilitoare și însingurată; aspirațiile autocrate și dominatoare cu slujirea discretă și nemeritată. Toate acestea fiind profund dependente de existența corporală, de prezența fizică într-un anumit loc, la un moment dat.
Iar în tot ce face Isus, nu încalcă demnitatea altora și este mereu egal cu sine: cuvântul și fapta în deplin acord. De asemenea, chiar și când suferă o face nu ca un umilit neputincios, ci cu conștiința deplină a autorității sale. Cu o demnitate care înghite și transfigurează umilințele la care e supus.
Natura umană este readusă la demnitatea cu care a fost înzestrată inițial și este răscumpărată. Iar asta se întâmplă și prin modul în care el îi tratează pe ceilalți, dar și prin ceea ce trăiește ca Dumnezeu întrupat.
Nu în ultimul rând, Isus aduce împreună – în aceeași comunitate căreia îi cere o etică a crucii – oameni din cele mai antagonizate categorii posibile: vameșul cu zelotul, sclavul cu stăpânul, samariteanul cu fariseul pios, romanul asupritor cu evreul asuprit, femeia de moravuri ușoare cu moraliștii cei mai rigoriști etc. Nu vorbim de un revoluționar care pledează cauza marginalilor și ignoraților, ci de unul care creează o nouă comunitate, capabilă să transgreseze diviziuni care pentru oameni sunt absolute și ireconciliabile. Aduce laoaltă săracul și bogatul, victima și călăul, stăpânul cu sclavul – dar întotdeauna cu dreptate, în adevăr și în dragoste.
Ca aplicație schițată rudimentar, azi am putea vorbi despre reconcilierea republicanilor cu democrații, a conservatorilor cu progresiștii etc. Lucruri despre care destui creștini nu vor să audă…
——-
Așadar, crucea e mai bogată decât o aserțiune dogmatică, oricât de importantă. Și s-ar putea recupera și alte sensuri ale ei, mai ales în predicare, dacă personajul central de pe cruce, Isus Hristos, ar fi privit mai puțin reducționist și fragmentat.
Teofil Stanciu
Redactor șef la Convergențe.ro
