Biserica creştină din lumea întreagă, indiferent de confesiune, îşi împarte calendarul anual în funcţie de cele două mari sărbători care celebrează viaţa Domnului Isus Hristos: naşterea şi învierea. Aceste sărbători sunt un prilej pentru credincioşi să mediteze din nou la cele două mari adevăruri care definesc credinţa creștină: întruparea şi victoria asupra morţii.
Desigur pentru un credincios fiecare zi ar trebui să fie o zi în care să se gândească la Înviere, însă duminica Învierii este un timp, parcă mai special, în care credinciosul este pus în faţa unui mormânt gol şi a unui Domn viu.
Duminica Învierii este evenimentul central din viaţa bisericii, este poate momentul culminant al închinării, speranţei şi celebrării. Realitatea Învierii este şi un test pentru biserică, în privinţa credinţei şi a convingerii sale.
Din nefericire, secularismul a reuşit să pervertească în mod grosolan sărbătoarea Crăciunului, pe care a tranformat-o într-o cloacă comercială, însă Paştele a fost puţin mai ocolit de acest tăvălug, deşi se fac eforturi disperate în fiecare an de a ni se servi iepuraşi care trebuie să aducă obligatoriu şi cadouri din ce în ce mai scumpe.
Crucea stă înălţată în condamnarea oricărei încercări umane de afişare a unei nevinovăţii personale, iar lumea căzută va face tot ce-i stă în putere să ascundă crucea din percepţia publică. Mormântul gol este însă confirmarea crucii dar, ca şi pe vremea lui Isus, oamenii nu au urechi să audă şi nici ochi să vadă.
Învierea fizică a Domnului Isus Hristos este ceea ce face credinţa creştină unică. „Şi dacă n-a înviat Hristos, atunci propovăduirea noastră este zadarnică, şi zadarnică este şi credinţa voastră,” ne spune apostolul Pavel în Epistola întâia pentru Corinteni, capitolul 15, versetul 14. Şi chiar mai rău de atât :„voi suntei încă în păcatele voastre.” (versetul 17). Limbajul folosit de apostol nu putea fi mai dur de atât. „Dacă numai pentru viaţa aceasta ne-am pus nădejdea în Hristos, atunci suntem cei mai nenorociţi dintre toţi oamenii.” (versetul 19).
Învierea Domnului a fost sub un atac continuu încă de pe vremea apostolilor. De ce oare? Pentru că dacă Învierea este adevărată atunci aceasta confirmă că Isus este într-adevăr Fiul lui Dumnezeu, iar lucrarea făcută de El la cruce este completă pentru ispăşirea, răscumpărarea, mântuirea şi împăcarea omului cu Dumnezeu. Cei care sunt duşmanii lui Hristos, fie ei lideri religioşi din primul secolul sau liber-cugetători ai secolului XXI, nu pot nega că Învierea este o împlinire a afirmaţiilor lui Hristos despre El însuşi şi lucrarea Lui.
Cei care atacă Biserica şi resping Evanghelia îşi îndreaptă săgeţile asupra celui mai important adevăr al Noului Testatment: acela că Isus Hristos, deşi nevinovat, a suferit moartea pe cruce pentru a purta păcatele celor pe care a venit să-I mântuiască, a fost îngropat într-un mormânt peste care a fost prăvălită o piatră, a fost pecetluit şi păzit, însă a treia zi a fost înviat prin puterea lui Dumnezeu.
După cum a spus şi apostolul Pavel, creştinismul se reazemă pe Înviere. Dacă Hristos n-a înviat credinţa este inutilă. Cine predică un un mesaj din care lipseşte realitatea învierii acela a schimbat adevărul în minciună. Dar, afirmă Pavel, Hristos a înviat. Credinţa noastră nu este în van. El este viu şi de bună voia Lui s-a lăsat dus la crucea care i-a cauzat moartea, moarte pe care apoi a învins-o. Învierea este de fapt semnul suprem pe care ni l-a dat Dumnezeu că Hristos este Fiul Său.
Aşa cum a predicat John Broadus, un pastor baptist din America secolului XIX: „Învierea este lucrarea manuală a Dumnezeirii, este pecetea Dumnezeului suveran al acestui univers, care se aplică la toate promisiunile făcute mai înainte prin Cuvatul Său, l-a proclamat pe Hristos ca fiind Cel care a afirmat că este şi, prin urmare, a instituit adevărul învăţăturii Sale şi fundamentul societăţii creştine. Învierea lui Isus Hristos este adevărul central al creştinismului.”
Credincioşii din ziua de azi nu au nici un motiv să fie în defensivă în privinţa Învierii. Dimpotrivă, orice tăgăduire a învierii reprezintă o tăgăduire a Mântuitorului. Dovezile biblice sunt însă copleşitoare.
Învierea a reprezentat şi tema centrală a primei predici creştine: „Dumnezeu a înviat pe acest Isus, şi noi toţi suntem martori ai Lui….Să ştie bine dar casa lui Israel, că Dumnezeu a făcut Domn şi Hristos pe acest Isus pe care l-aţi ratignit voi.” (Faptele Apostolilor 2:32,36)
Învierea nu era doar o conştientizare a prezenţei lui Hristos printre apostoli, era în mod literal o prezenţă a trupului fizic a lui Hristos, acelaşi trup care fusese pironit pe cruce, înapoi în acestă lume materială. Biserica s-a format la început ca o comunitate de oameni care l-au văzut cu ochi fizici pe Hristosul înviat.
Biserica nu are doar o libertate de a sărbători Învierea, este obligaţia ei ca să predice că Isus Hristos a înviat din morţi. Isus a dat Bisericii o poruncă sfântă de a duce Evanghelia în toată lumea. Aşa cum ne-a încredinţat şi apostolul Pavel, Învierea lui Hristos este o mângâiere pentru credincios, deoarece reprezintă o promisiune a propriei sale învieri viitoare: „Căci trebuie ca trupul acesta, supus putrezirii, să se îmbrace în neputrezire, şi trupul acesta muritor să se îmbrace în nemurire.” (1 Corinteni 15:53).
Duminică când ne vom întâlni să sărbătorim Învierea, să ne uităm cu mulţumire înapoi în timp la mormântul gol şi să privim cu speranţă în viitor la împlinirea promisiunii lui Hristos în noi înşine. Învierea lui Hristos nu este doar o sărbătoare ci şi ea este pregătirea noastră pentru ce urmează. Învierea este victoria asupra păcatului şi a morţii. Mormântul gol este de fapt plin de putere.
Adaptare după un mesaj al lui Albert Mohler, preşedinte al Seminarului Teologic Baptist de Sud din Statele Unite ale Americii.
